Primul meu jurnal online pe un CMS

O cameră grea şi încărcată cu prea multe… E ca un adevărat bazar cu lucruri,  multe dintre ele fără rost. Sunt cumpărate doar de dragul de a cumpăra!

Dulapurile sunt pline până la refuz cu haine, la fel de multe, unele dintre ele  de calitate, scumpe.

Mă uit prin jur şi caut să înţeleg ce caut eu aici, în acest bazar…

Şi-aud din dreapta un suspin. Urmează şi altele, ceva mai slabe…

Ridic mâna şi îndepărtez tot ceea e de prisos, uşa grea, din lemn masiv, încuietoarea dispare ca prin farmec. Caut să văd cine suspină atât de tare de-am auzit tocmai de-atât de departe…

Şi văd cutiile închise, pline. Ochii mei trec dincolo de tot ceea ce este de prisos şi văd realitatea.

Sunt multe chipuri triste… multe. Lacrimi. Le-am mângâiat cu vorba şi cu sufletul. Şi-am întrebat…

Şi fiecare dintre ele mi-au spus povestea lor. Sunt multe… Şi toate au fost luate cu de-a sila, fără a da decât frică şi durere-n schimb…

Povestea celor două, din cutia mică, din catifea de culoare vişinie, m-a cutremurat. Au fost făcute cu drag de cineva şi date de… nevoie. Au păstrat însă în ele atât durerea cât şi bucuria. Am suspinat când am auzit povestea celor două verighete şi-am căutat să le mângâi cât pot de mult, atât cât îmi e îngăduit.

Am plecat de-acolo fără urme. Le-am lăsat dormind…

Am plecat de-acolo şi-am luat povestea aceasta cu mine. O pun în cuvinte scrise. Sunt de şi din apă şi dau mai departe povestea…

Degeaba oamenii fricoşi şi laşi îşi ascund adevăratele sentimente şi „faţa” în nisip… În mintea lui D-zeu se află toate!
Degeaba oamenii fricoşi îi învaţă pe cei mici cu daruri, orbindu-i şi surzindu-i de ceea ce sunt, prin legi de bună-purtare şi tot felul de canoane… În mintea lui D-zeu se văd toate!
Degeaba oamenii temători îşi construiesc „castele” din bijuterii şi aur, închise în cutii de culoare bordo, beige sau vişiniu, iar multe dintre ele sunt luate cu de-a sila, fără a da nimic în schimb… Ochii lui D-zeu văd tot şi toate!
Şi obiectele plâng, la fel ca cei cărora le-au aparţinut. În curând vor lua drumul înapoi. Se duc acolo de unde au fost luate. Iar lacrimile lor se vor transforma în zâmbete… Căci D-zeu le ştie pe toate!

Salonic, 26 Octombrie 2013

Cine naiba m-a pus?!? Dracul din mine în mod sigur!  E prieten cu toată lumea. Cu o singură excepţie…  MIE!

Da, dracul meu mă trage înapoi în loc să mă stimuleze. E leneş. Vrei o dovadă? Uite cât praf s-a aşezat pe acest sit!😦

E empatic. Mă face să plâng, aşa… de plăcere. D-aia mă şi cert uneori cu el!

Are memorie… Îmi aminteşte de responsabilităţi, de obligaţii, de calcule, cifre, de realitate, de tot ceea ce mă face să aterizez cu picioarele pe pământ, E dat dracului!

Dracul meu îmi adună herghelia de gânduri personală şi îi dă o direcţie precisă… Ori e ca el ori e ca mine! Zău dacă ştiu uneori care e herghelia lui şi care-i a mea!

E non-conformist. Îi place să i se respecte regulile, dar dacă-l întrebi şi care sunt alea ridică din umeri. Sunt reguli aflate doar pe moment, şi doar după ce ai făcut ceva care l-a deranjat! La naiba… Cine poate să se înţeleagă cu dracul? Poate al drac!

Dracului meu îi place să mestece. Aşa. Din joacă. Cam de toate, inclusiv culori. Aranjează culorile (frumos) şi-apoi le amestecă. Brusc, dintr-o dată. Pe toate! În faţa lui toate culorile sunt la fel! Şi după ce le amestecă se uită mirat la rezultat, Ce haos!!! EU am făcut asta?!?  Apoi pleacă! Mai trebuie să facă şi curăţenie? Deja ceri prea mult de la el… Lasă-l că-şi face el singur curăţenie. Şi chiar face!

Observă fără să vadă cu ochii. Vederea lui e mai ceva ca laserul.  De fapt, e o combinaţie între laser şi-un microscop electronic. Detectează de la distanţă ce îi face LUI bine. Dar mie?!?

Dracul meu e prieten cu toată lumea, începând cu cei care mai poartă (încă) opinci şi cei care poartă coroane. E un non-conformist în multe. Cam în prea multe!

Dracul meu e o fire groaznic de caritabilă. Când vede unul mai necăjit, uită de multe. Dă în stânga şi dreapta, ajută fără să ceară, se chinuie să explice, pierzând timp preţios, de multe ori uitând de cei care-l aşteaptă. Şi culmea! Tot el se plânge că e nebăgat în seamă! Dar asta vine doar după…

Îi place să se uite la lucruri frumoase. Dar atât! Doar să se uite. Îi displace să aibă cam multe. Mulţi zic că-i zgârcit! Aşa! Şi? El are politica lui în privinţa valorii. Şi ţine mult la valorile lui! Clar?

Dracul meu e al… dracului de romantic! Se uită ore în şir la ce-i place. Se relaxează. Gândeşte. Ore în şir. Poate şi zile! Dacă îl întrebi ce face zice că e la lucru…

Dacă dracul meu tace într-o conversaţie e grav. Înseamnă că e pus în încurcătură. Adică trebuie să-şi rearanjeze propria-i turmă. Ai înţeles? I-ai dat (alte) bătăi de cap!

Dracul meu face multe presupuneri că eu ştiu ceea ce el ştieI Dacă-i atrag atenţia se enervează. La ce (mai) folosesc argumentele? Deja e scos din „papuci”!

Dracului meu îi place să pună punctul pe „I”. Şi caută punctul ăsta până-l găseşte! Ce importanţă mai are dacă vine „acasă” plin de nămol de prin locurile pe unde a umblat? Să te fereşti să îi atragi atenţia de mizerie. Ţi-o trânteşte senin, ca un copil… Îţi mai şi spune că tot din nămol ies şi nuferii… Poţi să te superi?!? Doamne-fereşte! E impecabil în ceea ce spune. Cu argumente!

Dracul meu de dependent de puţine lucruri dar care-i sunt… sfinte! Da. E dependent de confort. Dacă îi arăţi ce înseamnă „confort” îşi face cruce şi pleacă. Da, da, aţi citit bine! Dracul meu e al drac de credincios! Şi ştiţi de ce? Pentru că pentru el luxul e o risipă… Dă prea multe bătăi de cap! Lui!

Dracului meu îi displace scandalul sau orice lucru care scoate zgomote ceva mai puternice. E o fire prea armonioasă ca să accepte scandalul şi/sau dizarmonia. Pleacă fără să se uite înapoi. Şi fără regrete. Cui sunt de folos?!?

Dracul meu e o fire plăcută, armonioasă. Uneori crezi că-i un înger. Doar uneori!

Dacă cineva îi dă îi dă cineva (prea multe) bătăi de cap pleacă. Îi ajunge herghelia lui, cea personală. E laş zici?!? he-he…  Ia încearcă tu să te iei de vreunul din caii lui şi-ai să vezi cam cât cântăreşte doar o părticică dintr-o copită de-a lui „specială”…

E ca un copil. Refuză să înveţe unele lucruri care-i displac. Face confuzii. E mai mult cu gândul la ce îl interesează pe el, la jucăriile lui, la caii din herghelia personală. E egoist?!? Aşa pare doar la prima vedere! Ce poţi să ceri de la un copil… decât să se joace?

Da… Dracul din mine m-a pus…

Dracul din mine a intrat în ultimul timp pe siturile unor vechi cunoştinţe din Virtualia. Bloggeri! Şi l-a apucat plânsul pe drac! Îl cert, îi şterg nasul şi ochii şi-i fac o comandă ca la armată: STÂNGA-NPREJUR!

Se execută. Fără cuvinte. E mut. În astfel de momente dracul meu e moale ca plastelina.
Da… Mi-am trimis dracul la recuperări.

Era să uit. Am plecat şi eu odată cu el. Doar e o părticică din mine. I-am dat „pastilele” care-i fac LUI bine. Dacă la dracul meu îi e bine, îmi e bine şi MIE!

P.S. Vezi c-am lăsat mai jos ceva. Ca să vezi şi tu ce înţeleg EU (împreună cu dracul din mine) prin medicament care face minuni…

PPS. Mai am şi alte medicamente, dar pe alt sit (click!). Sunt speciale. Îţi dau adevărate dureri de cap! Ţie, că mie mi-au dat destule… ŞI SĂ MAI ZICĂ CINEVA CĂ DRACUL E EGOIST! 

 Pe kurdul Ahmed (dacă şi-a folosit numele real…) l-am cunoscut într-o cameră mică, mobilată în inox, gresie şi faianţă. Era aplecat peste o tavă pătrată şi întindea cu graţia unei balerine crema peste aluatul din tavă. Mişcările îi erau calme, mâna cu degetele subţiri părea antrenată într-un dans fără oprire… Era „dus” în ceea ce făcea…

Atunci când mi s-a spus că e „terorist” am început să râd. Cum putea să fie acel om „ucigător de oameni”?!? Era de înălţimea mea, slab, cu ochelari cu lentile goase. Şi totuşi, ceva mai târziu, i-am aflat povestea, mai exact am adunat câteva frânturi din vorbele puţine şi rare spuse cu mare greutate.

Era unul dintre locuitorii unei ţări inexistente pe hartă. Pe vremea când era în anul întâi la facultate s-a lăsat antrenat într-o idee, cum că doar prin război şi luptă şi-ar putea recupera ţara pierdută.

Au abandonat şcoala, el şi colegii lui de grupă, şi-au plecat în munţi la luptă, angajându-se voluntar într-un război cunoscut până atunci doar din zvonuri. Realitatea însă l-a dat cu totul peste cap. A făcut foamea, a suferit de sete, şi-a îngropat colegii unul câte unul… Prietena lui a fost dată dispărută, în realitate fiind spulberată de o grenadă.

Îmi era greu să aud cuvintele lui… Mă simţeam de parcă asistam la un film de groază. Uitasem să mai respir, să mai clipesc, îmi era imposibil să mai scot o vorbă. Trăiam atunci în anul 2011. Mi-au trebuit 2 ani ca să pot scrie, să încropesc din amintirile altuia şi ale mele ceva care să semene cu o poveste. Şi totuşi… e adevărul unui secol în care m-am născut

A plecat din munţi atunci când s-a putut, abia când între Kurdistan şi Turcia s-a încheiat un armistiţiu. Unde să se întoarcă? Familia lui s-a împrăştiat prin lume, el însuşi fiind declarat un renegat. Şi totul pentru că a crezut într-o idee… Şi un concept: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

A stat o perioadă în ţara unde mă aflu, încercând să supravieţuiască. L-a învăţat în ale bucătăriei de la un turc. Ce ironie… În munţi se sfâşiau unii pe alţii iar aici, pe un teren neutru, lucrau cot la cot.

Venea uneori la noi acasă, să intre pe net. Stătea de vorbă un pic cu cunoscuţii, cu noi, apoi adormea instantaneu. „Ca la maslu…” îmi ziceam în sinea mea. În faţa lui se înclina multă lume, înclusiv Selim, turcul. Era chemat la orice fel de problemă ivită între cei din neamul lui de parcă ar fi jucat un rol mixt, de preot, de judecător sau de bancher. Da… la el veneau toţi cei care aveau nevoie. Şi el dădea şi sfaturi, hrană, îmbrăcăminte, bani, de parcă încă mai trăia în munţi.

Mă uitam la omuleţul declarat drept „terorist” şi refuzam să cred. Eu, noi, l-am cunoscut „altfel”, învârtind cu îndemânare în cratiţele cu pilaf sau cuş-cuş, făcând kebab, bifteki, ecmek sau baclava, sucind sarmale minuscule în foi de viţă cu o răbdare infinită, tocând verze uriaşe cu o viteză greu de urmărit, cântând, dând ultimii bani din buzunar copiilor care vând mărunţişuri pe stradă.

A împărţit cu noi cuvinte, vorbe, ceai verde fierbinte dulce şi tare, mâncăruri picante şi lapte acru îndoit cu apă. Iar eu… eu le duc mai departe în cuvinte scrise. E tot ce pot să fac.

Dar lumea spune că e un terorist. Aşa o fi. NOI L-AM PRIVIT CA OM…

Ultima oară am primit veşti de la el din Belgia. Tot ce a putut să spună e că s-a hotărât să îşi refacă viaţa. Era şi timpul, căci se apropia de 40 de ani. Douăzeci de ani pentru o idee…

 Îi plăcea culoarea degetelor răsfirate la soare. Atunci când îşi lipea degetele de geamul uşii de la scară, vedea ceva ce o făcea să uite de joacă. Se uita minute în şir la acea transparenţă, uşor aurie, la oasele care abia dacă se ghiceau.

Ieşise din casă în fugă. Se oprise în spatele uşilor închise, închizându-şi la rândul ei şi pleoapele. Amâna, tergiversa cât putea de mult plăcerea de a se scălda în lumina soarelui. Îi veni să râdă… La fel făcea cu aproape orice lucru. Până şi banalul ou-ochi din farfurie era mâncat cam tot aşa. Deşi îi plăcea mai mult gălbenuşul, întotdeauna mânca la început albuşul…

Joaca cu lumina soarelui care trece prin pleoape lăsa în urmă o culoare ciudată, de un roz aprins, nemaiîntâlnit până atunci cu ochii deschişi. Îi plăcea prea mult culoarea aia aurie, îi plăcea şi rozul, şi-i venea tare greu să se despartă de ele.

Şi totuşi… Printre degetele răsfirate văzu şi altceva. O altă culoare. Un roşu închis. Se uită lung la acea culoare, lăsând uşor pleoapele să se deschidă. Apoi făcu ochii mari, atât de mari cât să cuprindă acea culoare roşie. Era închisă într-o sacoşă de nylon transparentă, în forme ovale cu mici pete de verde la un capăt. Wow! Ce verde frumos!

Reuşi să se desprindă cu greu din jocul culorilor, să revină la realitate, acea realitate pe care abia începuse să o cunoască. De o întreba cineva câţi ani are, zicea cu hotărâre: „trei!”.

La „înălţimea” ei, sacoşa colorată în roşu şi verde îi ajungea exact în dreptul ochilor. Se uită la sacoşă. Mintea ei lucra cu febrilitate, încercând să facă conexiuni…

În sfârşit!!! Răsuflă uşurată… Recunoscu formele din sacoşă. Le mai văzuse undeva, în grădina lui mamaie de la ţară. Daaaar… cum se numesc?

Se blocase. Era un cuvânt prea rar folosit atât de ea cât şi de cei din jur. Îl uitase…

Frământările interioare în căutarea răspunsurilor i-au fost întrerupte. În scara blocului intră sacoşa. Îi era imposibil să-şi dezlipească ochii de la culorile din sacoşă. Auzi un glas care îi vorbea…

Cuvintele trecură pe lângă ea fără să o atingă. Apoi văzu cum sacoşa se deschise, o mână intră în ea şi scoate de acolo două forme ovale. Mâna veni până în dreptul feţei ei. Abia atunci copila îşi ridică ochii. Se uita la omul mare cu ochii la fel de ficşi ca la sacoşă. Vedea cum buzele omului se mişcă dar sunetele întârziau să ajungă la ea. Atunci omul mare apucă mâna dreaptă a copilei şi puse în palma ei cele două forme colorate scoase din sacoşă.

Copila se uită luuuung la cele aflate în palma ei. Apoi ochii i se ridicară căutând ochii omului cel mare. Apoi coborâră din nou la palmă. Şi, din nou se uita la şi în ochii omului…

Joaca ochilor a durat câteva secunde apoi omul, vădit pus în încurcătură, îşi îndoi genunchii ca să ajungă la nivelul ei. Abia atunci auzi copila cuvintele rostite… „Ce e? Ce s-a întâmplat? Am văzut că te uitai lung la sacoşă… Sunt căpşuni!”. Copila ridică şi mâna stângă. Cu degetul arătător atinse căpşunile adunate grămadă în palma făcută căuş. Buzele i se deschiseră şi vorbi:

Una pentru Fratele meu, una pentru Sora mea. ŞI EU? MIE CE ÎMI MAI RĂMÂNE?!?”

Omul cel mare se simţi brusc cuprins de o căldură înăbuşitoare. Simţi cum îi ia foc corpul şi, cu toate că în scară era răcoare, picături de transpiraţie începuseră să-i ţâşnească prin toţi porii. Coborî repede la subsol, la uşa apartamentului unde ştia că locuieşte copila. Bătu cu palma în uşă, uitând de sonerie. Bătu repede din nou, de parcă îl fugărea ceva… Uşa se deschise şi în prag apăru Mama copilei.

Se uita lung la omul din faţa ei. Încerca să înţeleagă ce a păţit vecinul de la etajul trei. Arăta speriat. Gâfâia, cu sângele urcat până la rădăcina părului… Până şi urechile îi arătau ca nişte focuri aprinse. Îşi ştergea transpiraţia întruna…

Îl întrebă ce s-a întâmplat. Omul îi arătă cu degetul copila rămasă sus, la capătul scării.

Lumina soarelui care bătea din spate o făcea să pară aproape transparentă, o formă umană minusculă, înconjurată de raze aurii. Femeia, ridică din umeri… Îl întrebă din nou pe om ce s-a întâmplat.

Abia atunci omul reuşi să vorbească. Îi ceru un castron. Femeia plecă şi îi aduse, fără să priceapă ceva. Castronul s-a umplut cu căpşuni. I l-a întins femeii fără cuvinte. S-a întors şi a plecat. S-a strecurat pe lângă copilă cu ochii în pământ. A urcat încet scările care duceau la apartamentul lui. De-atunci, ori de câte ori o vedea pe copilă o ocolea…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic

Invizibil

 Clădirea era imensă. Semăna cu o hală de lucru obişnuită. Pereţii înalţi, văruiţi simplu într-un alb-gălbui, erau luminaţi prin lumina ferestrelor aflate la înălţime.

Mi-am luat ochii de la geamuri. Era bine! Simţeam cum căldura soarelui pătrunde prin ferestrele încadrate în ramuri groase din fier, cu vopseaua sărită pe ici-colo. Era bine… Îmi plăcea şi lumina albă în care se scălda totul.

Mi-am coborât ochii şi în sală, căci abia atunci urechile mele au început să „prindă viaţă”. Mai întâi văd, abia apoi aud.

Clădirea era plină de oameni, de vârste incerte şi sexe diferite, un adevărat furnicar în mişcare. Mi-am zis: „O zi de lucru obişnuită! Ia să vedem dacă găsesc şi eu aici ceva de făcut…”.

Mă învârteam în sală, urmărind cu ochii ceva la care m-aş putea pricepe. Toate maşinăriile de-acolo semănau cu un fel de maşini de cusut, de tăiat, toate de dimensiuni relativ mici. Ciudat era că maşinile apăreau şi dispăreau fără urme de pe mesele lungi, enorm de lungi. Şi, şi mai ciudat, oamenii prea puţin băgau de seamă faptul că maşinile apăreau şi dispăreau, de parcă ele, maşinăriile, făceau parte din recuzita unui spectacol de scamatorie. Puţini erau cei care se mişcau din locul lor, iar cei care o făceau, distanţa pe care se deplasau era mică, de parcă lumea lor, a muncitorilor, e tot acolo, în acel spaţiu mic doar de câţiva metri.

Din când în când se simţea o mică înviorare în apatia generală. Auzeam cum oamenii începeau să şuşotească între ei şi începeau să se agite, fără a-şi părăsi şi locul unde se aflau. Mi-a fost imposibil să înţeleg cuvintele schimbate între ei. Vorbeau cu faţa în jos, cu mâinile lucrând în continuare fără încetare. Abia atunci am observat că cineva, un bărbat îmbrăcat într-un halat lung albastru, circula cam peste tot în sală. Apărea şi dispărea prin sală la fel ca maşinile cu care lucrau oamenii. Era înalt, cu ceafa groasă, tuns scurt, periuţă. Am încercat să-i văd şi faţa… Imposibil.

Tot timpul se afla cu spatele la mine. Îşi vedea de treaba lui, fără a acorda o atenţie prea mare la mişcările celor din jur. Din când în când se retrăgea într-un fel de birou împrovizat ad-hoc într-un colţ al halei. Se uita la nişte hârtii, nota ceva pe ele, apoi se aşeza pe scaunul simplu din faţa mesei. Cămăruţa în care se retrăgea era un fel de încăpere mică, improvizată, fără uşă de intrare. Singurele piese din mobilier din cameră erau scaunul şi biroul de care am pomenit deja şi un dulap mare, cu uşi, aşezat într-un colţ. Atât. Simplu.

L-au urmărit ceva mai mult timp să văd ce face. Era singurul care se mişca liber dintre toţi! Am văzut cum se uita atent la ce scrie pe hârtiile din faţa lui, cum scoate altele noi şi se apucă de scris pe ele. Uneori trăgea linii pe hârtii, de parcă ar fi făcut un tabel. Scria şi punea hârtiile deoparte. La un moment dat s-a ridicat şi s-a dus la dulap, deschizând o uşă. Mi-a fost imposibil să văd ce-a scos de-acolo. A îndesat ceva sub braţ şi a ieşit din încăpere.

Trecea printre mesele de lucru fără să scoată o vorbă. Uneori, se oprea în spatele vreunui om şi îi lăsa pe masă, în faţa omului, ceva. Pleca fără să se mai uite. Trecea la altul, trăgea de sub braţ acel ceva, îl lăsa şi îşi urma drumul.

L-am urmărit destul de mult timp. Apoi, mi-am dat seama că fiecare om din hală primea acel ceva, pe rând, la intervale de timp neregulate. M-am aşezat şi eu la o masă, să văd dacă primesc şi eu acel ceva. Vroiam să ştiu ce e! Dar el trecea pe lângă mine, fără să se oprească. Am schimbat locul de câteva ori. Degeaba. Până la urmă m-am uitat peste umărul cuiva care tocmai primise „pachetul”. Şi mi-a venit să râd! Erau haine! Simple, în culori terne, fără nici un pic de strălucire. M-am mai uitat la cineva să văd dacă pachetul are acelaşi conţinut pentru toată lumea. Întradevăr, hainele primite erau cam aceleaşi…

L-am urmărit din nou, în încăperea unde se retrăgea. Mă uitam la ceafă, la părul tuns scurt, care începuse să încărunţească. M-am dus cât mai aproape de el şi-am început să îi vorbesc. Am văzut cum s-a ridicat de pe scaun, cum s-a dus la dulap, a deschis uşa şi a început să caute. M-am oprit din vorbă căci ceva era ciudat. Mi-am zis: „E surd sau se preface?”. Am ridicat şi mai tare tonul. Degeaba. M-am apucat să strig la el. Degeaba. Căuta cu mâinile în dulap, fără a da semne de nici un fel că ar fi auzit ceva.

Ganditorul_de_la_HamangiaAbia atunci mi-am dat seama de realitate. Trecusem prin hală, printre oameni, fără ca cineva să mă observe. Mă aşezasem între ei şi oamenii îşi vedeau mai departe de lucru. Vorbeau între ei prin mine. Mă aşezasem în spatele unora dintre ei, atât de aproape încât mie una, mi-ar fi fost imposibil să rămân indiferentă. La fel, şi bărbatul îmbrăcat în halatul albastru, trecuse pe lângă mine fără să mă vadă.

M-am retras şi mă gândeam… Eu îi văd. Doar eu, căci pentru ei sunt invizibilă.

Şi mi-a venit să râd…

INVIZIBIL! ÎN LUMEA ASTA SUNT INVIZIBILĂ. Atunci locul meu este acolo unde sunt vizibil!

Dar râsul s-a stins în mine repede, cu mult înainte de a ieşi la suprafaţă. Începusem să înţeleg… ADEVĂRUL. Picioarele începuse să îmi tremure. M-am îndreptat către un perete şi mi-am sprijinit spatele de el. Picioarele începuseră să mi se înmoaie. M-am lăsat pe vine şi mi-am prins capul în palme…

Doar un nebun… Doar un nebun îşi poate închipui că, chiar deşi schimbă locul sau persoanele din jur, FĂCÂND ACELEAŞI LUCRURI, poate obţine rezultate diferite. Doar un nebun… „

Monica Stănescu, Salonic, Iulie 2013

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

 Căldura lunii iulie părea să deranjeze prea puţin lumea care a mai rămas pe timpul verii în oraş. Şi eu, la fel ca toţi ceilalţi, mă bucuram de boarea de seară, plimbându-mi paşii agale pe dalele de piatră, aranjate estetic şi colorate în cărămiziu cu alb.

Nările au început să prindă primele particole pline de acea aromă bine cunoscută şi devenită atât de dragă… Mirosul mării e un miros aparte. Am prins mare drag de el cu mulţi ani în urmă. Mirosul m-a dus într-o stare de reverie. Au dispărut din jurul meu oamenii care mergeau grăbiţi, zgomotul de la maşini şi motociclete. Rămăsesem cu ochii ţintă în josul străzii, căutând să văd în întuneric acele luciri ale apei binecunoscute.

Reveria mi-a fost scurtă căci au auzit nişte sunete. Mi-am ciulit urechile ca să aud mai bine. Am recunoscut sunetele săltăreţe ale lui Vivaldi. Şi-am zâmbit larg căci mi-am amintit şi cine cântă aşa…

Pe Svetana am cunoscut-o cu un an în urmă. Era, pe atunci, nou venită în oraş şi căuta nişte informaţii. E un trubadur al străzii… Vioara şi muzica sunt viaţa ei. Am căutat cu ochii să văd unde s-a aşezat de astă dată. De cele mai multe ori am preferat, atât eu cât şi Şerban, să ne aşezăm ceva mai departe de locul în care cântă. Acum Şerban e acasă… 

M-am aşezat pe bordura înaltă din piatră. E caldă… Am închis ochii şi ascultam…

După un timp mi-am deschis ochii şi m-am uitat la Svetana. M-a recunoscut şi a zâmbit, fără a se întrerupe din munca ei. La un moment dat cântecul s-a întrerupt pentru câteva clipe. S-a uitat direct la mine şi m-a întrebat scurt: „Vii la o bere cu mine?”. Am ridicat din umeri, în semn de accept. A mai cântat încă 15 minute, timp în care în cutia viorii s-au mai adunat câteva monezi.

S-a oprit, adunat banii cu un gest scurt şi le-a dat drumul în poşeta mică fără să-i numere. A zis un „hai să mergem” scurt, de parcă abia aştepta să plece de acolo.

Ne-am oprit un pic mai jos de locul unde cântase. S-a oprit în faţa unui magazin mic, dotat cu grătar de prăjit, un loc fără mese şi scaune. S-a dus la cel de după tejghea şi a cerut o masă şi scaune. Se vede că în viaţa ei a fost învăţată să dea comenzi. În sfârşit, a apărut de undeva o masă, două scaune şi două cutii cu bere. Am dat noroc şi aşteptam, căci simţeam că Svetana vrea să stea cu cineva de vorbă. Am ascultat un fel de confesiune, presărată des cu întrebarea „Înţelegi?”, de parcă i-ar fi fost teamă că cele spuse sunt greu de înţeles. Sau imposibil!

Te uiţi la mine fără să zici nimic. Te întrebi, poate, de ce un om ca mine a ajuns să cânte pe stradă în loc să cânte pe scenă. Tu ştii prea puţine despre mine… AM FOST ALTA PÂNĂ ACUM DOI ANI! ÎNŢELEGI?

Am dat din cap, semn că am înţeles. A continuat să vorbească, privind prin mine. Cuvintele ieşeau cu mare greutate din gura ei, de parcă stătuseră prea mult în ea

Numele meu era scris prin ziare, apăream pe ecranele de televizor…ÎNŢELEGI? Am avut o carieră şi-am muncit enorm de mult la asta. De mic copil, cel care m-a adus pe lume, a descoperit că am talent. Cântam la vioară înainte de a învăţa literele alfabetului. Datorită muzicii am văzut 25 de ţări. În Coreea, de exemplu, am stat aproape un an. ÎNŢELEGI?

Clătinam din cap în continuare. Priveam cum sorbea berea din cutie cu sete, cum trage din ţigară cu pasiune. Tăceam în continuare şi doar clătinam din cap… Căci, culmea, chiar o înţelegeam!

— M-am căsătorit, am şi un copil, băiat. Acum e cu tatăl lui. Am „evadat”. MĂ SUFOCAM, ÎNŢELEGI? Case, maşini, bijuterii, baniDe toate am avut!

Ai avut chiar TOT?

Am pus întrebarea brusc. Se pare că a descumpănit-o un pic intervenţia mea. A privit din nou prin mine şi a răspuns:

— Ceva lipsea şi de doi ani caut un răspuns. Am aruncat tot ce am avut, am dăruit… Mulţi au crezut că am înnebunit. Dar eu cred cu totul altceva! ÎNŢELEGI? Până şi câinele meu a dispărut cu ceva timp înainte de plecarea mea. Eu cred că soţul meu l-a făcut să dispară. Era gelos pe orice: pe muzica mea, pe vioara mea, pe câinele meu, pe oamenii care mă aplaudau… PE ORICE! ÎNŢELEGI? Iar eu muream încetul cu încetul… Căutam ceva din jurul meu care să mă mulţumească, să-mi aducă satisfacţie. IMPOSIBIL DE GĂSIT! ÎNŢELEGI?

Am dat din nou din cap şi-am întrebat-o:

— Dar în natură? Ai fost să cauţi „acel ceva” şi în natură, în loc să-l cauţi la alţi oameni sau în magazine?

Întrebarea mea a făcut-o să tresară. Ochii au început să lucească ca ai unui om cuprins de febră. Şi-a trecut limba peste buze, într-o mişcare scurtă, înainte de a-mi da răspuns:

— Ooooo, daaaaa! De doi ani am descoperit cât de bine e când te întinzi pe jos, direct pe pământ. Înnot kilometrii întregi în mare, noaptea. Plâng, râd şi i-au în braţe copacii atunci când sunt singură. Chiar şi de mă aflu în lume, îmi e de ajuns să mă uit la un copac. ÎMI DAU PUTERE, ÎNŢELEGI?

A schimbat brusc subiectul, deviind discuţia pe un alt făgaş. Se pare că îşi amintise de ceva care o enerva, căci trăsăturile feţei i-au devenit aspre.

— Auzi… Tu ce crezi despre biserici?

— Eu? Ce cred eu? Păi sunt nişte clădiri… Atât. Doar nişte clădiri.

— Aşa? Atunci e bine! Şi eu am renunţat să mai merg pe-acolo…

Svetana! Am spus eu aşa ceva? Mi-ai pus o întrebare şi ţi-am răspuns la ea. Atât! Mai corect era să mă întrebi ce cred eu despre religie!

— Aaaa… lasă. Altădată…

Am ridicat din nou din umeri. Am sorbit din cutia cu bere. Se încălzise. Mi-am aprins o ţigară, privind cum Svetana se gândea. Am întrebat-o eu de data asta.

— Ei? Şi-acum eşti mulţumită?

Mi-a răspuns cu ochii într-o parte. Vorbea aproape şoptit…

— Trebuie să schimb din nou ceva. Înainte dăruiam lucrurile de prisos. Acum şi hainele le fac bucăţi înainte de a le arunca la coşul de gunoi

— E dreptul tău de a alege ce faci cu ele. Problema este cu totul alta, însă… Acum eşti fericită?

VREAU SĂ SCHIMB DIN NOU CEVA, ÎNŢELEGI?

Vocea i se schimbase dintr-o dată. Apucase, cu furie parcă, cutia cu bere şi o dădu peste cap. I-am răspuns:

— Atunci schimbă! Cine te mai poate opri acum?

Vorbele mele au trecut pe lângă ea, fără să o atingă. Se uită la mine, de parcă abia atunci îşi dădea seama cine sunt. Mă întrebă dacă mai vreau o bere. Am dat din cap şi i-am spus că mai am în cutie. S-a dus şi a revenit rapid înapoi cu o altă cutie. A desfăcut-o şi a sorbit din ea cu sete. Îşi aprinse o ţigară şi se uita la mine, dar prin mine. Apoi a venit întrebarea care m-a uimit, de data asta, pe mine!

Auzi, vrei să te învăţ să cânţi la vioară? Sunt un bun profesor. Trei ore zilnic timp de două luni. Am testat deja asta. Tot ce ai nevoie este o vioară, un caiet de muzică şi ceva de scris. Îţi dau lecţii gratis. Am văzut cum ştii să asculţi muzica…

Mă uitam la ea, încercând să-mi fac ordine în gânduri. Calculam scurt: 3 x 61 de zile fac 183 de ore. DOAR ATÂT?!? Şi mi-a venit să râd!

Svetana, deocamdată am doar pixul ăsta! Un caiet pot cumpăra dar o vioară?!? E CU TOTUL ALTCEVA! Poţi să mă înveţi să cânt la chitară? D-aia am! Şi e nouă!

Svetana a râs şi ea. A clătinat din cap.

A, chitara e cu totul altceva. Eu mă pricep doar la vioară. ÎNŢELEGI?

Da, înţeleg. Problema e că dacă ŞI TU MĂ ÎNŢELEGI PE MINE. Hai să mergem acasă, că e târziu. E trecut de 1 noaptea. Eu noaptea dorm…

Cum? E 1? La naiba, trebuie să iau un taxi până acasă… Dar mă simt bine. M-am simţit bine cu tine, ÎNŢELEGI?

Ţi-am spus deja că EU TE ÎNŢELEG

Dar cum de tu mă înţelegi, că marea majoritate stau cu mine doar pentru mâncarea şi băutura care le-o dau. Tu abia te-ai atins de bere!

M-am uitat la ea şi am zâmbit. Răspunsul meu a lăsat-o fără cuvinte.

Svetana, te înţeleg pentru că am trecut şi eu prin aşa ceva. În loc de sunete am folosit şi folosesc cuvinte scrise. Singura diferenţă dintre noi două este că eu am deja peste patru ani de la „marea evadare”. Şi mai este una… Eu mi-am găsit sufletul geamăn.

Svetana se uita la mine, uimită. DE DATA ASTA CHIAR SE UITA LA MINE! A căutat cu mâinile tremurânde ceva în geanta mică pe care o purta. A scos din geantă o carte de vizită. Mi-a spus repede, de parcă îi era frică de cuvintele spuse:

Uite ai aici numărul meu de telefon. Sună-mă de vrei să te învăţ să cânţi.

M-am uitat la cartea de vizită. Pe bucata de carton era scris negru cu galben: CVETANA HRISTOVA EVET. În colţul din stânga se afla semnul rotund al simbolului yin-yang, colorat la fel ca literele în galben şi negru. M-am uitat după Svetana. Deja se grăbea spre staţia de taxiuri. În drumul spre casă, am început să fredonez un cântecel de mult uitat: „O vioară mică de-aş avea…”. Şi am zâmbit. Din nou…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic

Motto: „Ce e iubirea? Iubirea e doar un cuvânt… Ceea ce îi dă importanţă şi valoare acestui cuvânt sunt doar conexiunile…”

(Matrix)

Am revenit Acasă, acel loc în care m-am născut şi am trăit o perioadă de timp. Am revenit doar pentru trei zile…

Am revenit cu gândul să-mi revăd părinţii atâta timp cât mai sunt încă în viaţă, chiar dacă legătura dintre noi e fragilă, atât de fragilă… Îmi este greu să-i înţeleg. Şi-am încetat să mai caut să înţeleg. La fel, şi ei au dificultăţi în a mă înţelege.

De fiecare dată când revin în locul naşterii mele mai înţeleg câte ceva… Că e tare greu să păstrezi un echilibru între minte şi inimă, că e tare greu să înţelegi că unii oameni au copii doar în gând, aşa cum unii oameni au părinţi doar în gând. De fiecare dată când revin mă consolez şi-mi întăresc ideea că, indiferent ce-am face, făcut sau vom face, părinţii dau doar ceea ce pot da.

A plouat destul de mult în zilele petrecute în Bacău. În pauzele dintre ploi, am reuşit să-mi fac timp să mai revăd oraşul. Şi l-am văzut cu ochii unui călător… Unele clădiri s-au păstrat, păstrându-şi şi destinaţia iniţială. Am revăzut Bacăul plin de afişe mari publicitare, cu noi magazine, cafenele şi restaurante. Am revăzut Bacăul schimbat, căci de astă dată am găsit o mulţime de flori îngrijite şi coşuri de gunoi la tot pasul. Şi-am zâmbit.🙂

Mă plimbam pe trotuarele oraşului încercând să-i simt pe oameni… Şi-am simţit stare generală de linişte, de împăcare, de timp parcă oprit în loc. Totul se mişcă în Bacău încet, foarte încet… 100_1459

S-a mai schimbat ceva? Da… Am găsit ceva care m-a făcut să tresăresc şi să mă bucur mult… Pescăruşii! În toţi anii petrecuţi în Bacău (cam 32 la număr) a fost prima oară când i-am văzut acolo. M-am bucurat enorm. Stăteam la semafor, la o intersecţie din centru. I-am auzit strigând în zbor şi-am început să râd! Am uitat să traversez… Mă învârteam pe loc, uitându-mă în sus şi râdeam printre picăturile de ploaie. Oamenii din jur, chiar dacă erau puţini la ora respectivă, se uitau cu ochii mari la mine. PUŢIN ÎMI PASĂ! M-am săturat de râs… Mi-am şters lacrimile şi i-am mulţumit Cuiva pentru darul făcut, căci acel dar m-a făcut să mă simt vie, mai vie ca oricând. Mi-am amintit de nevoile sufletului meu, cele reale, cele care mă fac să mă simt eu, pe mine însumi, în viaţă…

În noaptea aceea am stat mult timp la geamul camerei în care mi-am petrecut copilăria. Simţeam nevoia să stau de vorbă cu mine însumi… De la fereastră, dincolo de blocul din faţă, se vedeau lumini. Mă uitam la biserica nouă, imensă, luminată ca un pom de Crăciun şi încercam să-i înţeleg rostul. De undeva, din adâncul fiinţei mele, a venit un răspuns… „Doar oamenii care se simt mici simt nevoia de construcţii imense, multe dintre ele fără rost…”.

Am construit ceva de-a lungul vieţii mele? Doar propria-mi viaţă. Am pus dală lângă dală, lipindu-le cu puterea de a discerne şi a face diferenţe între cele mişcătoare şi cele stabile. Cu mare greutate mi-am dat seama că totul e doar un joc al aparenţelor, că cea solidă se poate mişca iar cea care părea instabilă s-a dovedit a fi de neclintit…

Am revenit din nou cu picioarele pe pământ, atât cât să-mi revăd drumul pe care l-am parcurs, cel pe care îl parcurg acum, şi cel pe care îl voi parcurge.

Am ajuns în Bacău într-o sâmbătă după-amiază şi-am plecat într-o zi de marţi, dis-de-dimineaţă. Bagajul meu a uimit şi pe femeia de la dispeceratul firmei. Un ruscac mic cu haine, o geantă purtată pe umăr, aceeaşi geantă pe care o port de peste patru ani şi… averea, acele lucruri care fac parte din mine oriunde mă voi duce. În aparatul de fotografiat e mama, cea care m-a adus pe lume. Tot acolo e şi tata, aşezat pe un fotoliu şi citind din cartea dăruită de Şerban. Mi-am luat cu mine camera copilăriei mele. Am mai luat câteva imagini de la „Hanovra Street”, un loc magic unde s-au întâlnit câţiva magicieni din Virtualia.🙂

Averea? M-am întâlnit cu nişte oameni ceva mai deosebiţi, scriitori, într-o librărie şi am luat o părticică din ei cu mine. Cea mai mare parte din bagajul meu (şi cea mai grea) sunt cărţile. I-am luat cu mine pe Richard Bach (Iluzii), pe Saint-Exupėry (Citadela), pe Paolo Coelho (Vrăjitoarea din Portobello şi Diavolul şi domnişoara Prym), pe Doreen Virtue (Calea purtătorului de lumină), pe Mircea Eliade (La ţigănci, Pe strada Mântuleasa), pe Sogyal Rinpoche (Cartea tibetană a vieţii şi a morţii), două dicţionare (unul de limba greacă şi unul de vise), câteva cărţi de numerologie (patru la număr) şi câteva care mi-au fost dăruite de Şerban din imensa lui bibliotecă: Jasmuheen (Legea Iubirii), Masaru Emoto (Adevărata Putere a Apei şi Mesajele ascunse din apă). E mare bagajul? Dacă mă gândesc mai bine cred că mai era loc…🙂

Epilog: Am plecat din nou la drum, de data asta altfel. Prima oară când am plecat mi-am urmat inima, refuzând să-mi aud glasul raţiunii. A doua oară am plecat cu furie… De fiecare dată, în toată perioada de timp petrecută în intervalul dintre plecări şi reveniri, tot ce-am construit s-a dovedit a fi instabil. Acum plec ascultând de amândouă, şi de raţiune şi de inimă. Mi-am propus să fac o nouă experienţă, căci din viaţa de până acum îmi mai lipseşte o dală. De data asta învăţ să-mi gestionez singurătatea. De un an de zile mă gândesc şi caut un răspuns la întrebarea: SUNT CAPABILĂ SĂ AM GRIJĂ DE MINE AŞA CUM AM AVUT GRIJĂ DE CEI DIN JUR? Răspunsul mi-l poate da doar timpul şi doar prin practică.

Notă: Unele lucruri se schimbă, altele rămân de neclintit… Unul dintre lucrurile cele mai stabile pe care le-am întâlnit în viaţă este modul de gândire şi de acţiune al mamei mele! Am sunat la părinţi să le spun că am ajuns cu bine. Şi-am primit un „şmotru” de la cea care m-a adus pe lume… Refuzul meu de a lua pachetul cu mâncare s-a dovedit a fi o catastrofă. În opinia ei! În a mea? În cele 21 de ore petrecute în autocar am avut tot ce îmi trebuie: apă, câteva zarzăre, caise şi o banană. Şi cărţile… O parte dintre cărţi au fost cumpărate cu banii strecuraţi în palmă de mama. Acelaşi gest l-am revăzut din nou: degetul dus la buze…

Iartă-mă mamă… Au trecut peste douăzeci şi cinci de ani de când mi-ai mai dăruit ceva. Sau poate ceva mai mult. E inutil să mai răscolesc în amintiri. Prefer să mă bucur de darul tău ACUM, prelungind acel moment la infinit, transformându-l într-o eternitate prin cuvinte scrise…🙂

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Total cuvinte:

Categoria: Mentorat Terapia Prin Scris, Personale

Tags: Oraşul Copilăriei Bacău, Părinţi şi Copii, Scriitori şi Cărţi