Primul meu jurnal online pe un CMS

”Fiecare persoană, întîmplările vieţii tale, toate, sunt cu tine pentru că tu le-ai atras spre tine. Ceea ce alegi tu să faci cu ele, ESTE TREABA TA.” (R. Bach)

Am început să mă schimb încă din 2007. E destul de dificil să descrii în cuvinte ceea ce simţi… şi totuşi, acum, o fac şi cu ajutorul cuvintelor scrise. Pentru că la început a fost doar un gînd, apoi acel gînd s-a transformat în cuvinte scrise.

Împlineam deja şapte ani de străinătate, timp în care valorile materiale începuseră să se adune. Mă uitam la mîinile mele… uneori mă dureau atît de tare încît îmi era greu şi să strîng degetele. TOTUL ARE UN PREŢ pe lumea asta. Idei preconcepute? Mai degrabă am copiat de la alţii ceea ce credeam eu că e fericire. Mult, repede şi bine! Credeam că aşa e corect! Pentru ce această goană? Mi-am dat seama că tot alergînd, îmi scapă multe lucruri din vedere. Iar atunci cînd am stat pe loc şi m-am gîndit, mi-am dat seama că eu eram privită doar ca o sursă. Indiferent ce cuvînt aş plasa după ”sursă”… originea, rădăcina, rămîne. Şi-am acceptat, pentru că aşa am crezut că e normal… Cine stabileşte standardele astea de aşa-zisă ”normalitate”? Poate sunt încă prea ”mică” pentru a înţelege tot…

În 2008 începusem să mă manifest un pic mai diferit. Mergeam pe stradă şi uneori aveam senzaţia că sunt undeva sus! Îmi venea să şi rîd! Mă simţeam mai înaltă decît copacii şi casele din jur şi începeam să-mi caut picioarele… le vedeam atît de departe! E ciudat să te simţi cu capul în nori şi să fii, totuşi, şi cu picioarele pe pămînt… După ce am avut de cîteva ori genunchii învineţiţi şi palmele zdrelite, am început să fiu mai atentă pe unde îmi pun picioarele. Senzaţia de a intra în goluri de aer, de a mă afla într-un balon care pluteşte în altă lume, era destul de persistentă. Călcam în gol, uitam de existenţa bordurilor… Mintea îmi căuta cu înfrigurare orice argument raţional de care putea să se agaţe. Îmi treceau prin minte frînturi din cărţile citite la adolescenţă sau copilărie. Mi-am adus aminte de Alice în Ţara Minunilor, de Dorothy din ”Vrăjitorul din Oz”, de fragmente din filmele sf văzute. Atunci cînd am intrat în Virtualia am început să găsesc din ce în ce mai des răspunsuri. Am întîlnit oameni care scriau iar în scrierile lor descriau cam aceleaşi lucruri pe care le simţeam şi vedeam. Am întîlnit oameni la care aşa-zisele ”coincidenţe” de evenimente din viaţă, schimbarea şi urmările ei, modul de gîndire era în mod destul de apropiat cu al meu… devenise deja ceva care depăşea puterea mea de înţelegere. Mai ales cînd îmi întîlneam scrise gîndurile mele… Mi-am dat seama că şi în realitate se petreceau cam aceleaşi lucruri! Oameni care veneau în vizită la mine şi se spovedeau. Uneori îmi venea să ţip la ei să mă lase în pace cu problemele lor… le aveam pe ale mele. La care căutam soluţii… fără a apela la umeri străini sau la batiste împrumutate. Abia după mai mult timp am aflat că astfel de oameni se numesc ”cronofragi”. Soluţiile oferite, de cele mai multe ori, erau foarte bune! Atunci cînd vedeam rezultatele eram mulţumită de mine… chiar dacă, uneori, mă simţeam atît de bătrînă… După ce am început să fac şi fotografii mi-am dat seama şi de altă schimbare! Eu, ca fizic, mă schimbasem! Deci! ATUNCI CÎND ÎNCEPI SĂ TE SIMŢI ALTFEL PE DINĂUNTRU, ÎNCEPI SĂ ARĂŢI ALTFEL ŞI PE DINAFARĂ! La început nevoia de schimbare am făcut-o şi în mod artificial. Am apelat la coafor, machiaj, parfumuri, etc. Am renunţat cam după un an la aşa ceva. Mi-am dat seama că devin dependentă . Imaginile oferite erau prea superficiale şi, în plus, costurile mari. Dimineaţa cînd mă trezeam şi mă uitam în oglindă, mă speriam! Cu tot demachiajul… Am pus punct unor astfel de artificii. Ceva lipsea din existenţa mea. Ideea de a avea un copil aşa cum are toată lumea mi-a venit, evident, în minte. După cîteva vizite la medic şi după cele discutate am realizat un lucru. Că de fapt aş fi adus pe lume o copie… Am refuzat să fac în mod artificial aşa ceva. Şi chiar dacă aş fi făcut-o am mai constatat încă un lucru. Copii reproduc în realitate ceea ce se află în subconştientul părinţilor. Toţi cei dintre cunoscuţii mei aveau copii şi discutau liber despre ei. Aşa am observat că un părinte care afirmă că ”eu nu fur”, cel puţin unul dintre copii are astfel de tendinţe. Dacă un părinte spune ”eu nu beau”, atunci unul dintre copii începea de la o vîrstă fragedă să caute paharele. Am observat că dacă părinţii sunt amatori de manele, un copil se retrage şi ascultă cu totul altă muzică. Dacă părinţii fac anumite meserii, atunci copilul de cele mai multe ori trage în altă parte! Am verificat de mai multe ori lucrurile astea şi am încercat să aflu mai mult de la părinţi. Aşa am aflat că totul are un sens! Părinţii lasă pe seama copiilor REGRETUL CELOR NEFĂCUTE. Cîndva, doar s-au gîndit să facă astfel de lucruri…

Sunt oameni cu care merită să vorbeşti! Astfel de oameni îi întîlneşti mai mult la ţară. Cei de la oraş s-au plafonat în proporţie destul de mare. Cei mai mulţi cu care am stat de vorbă se mulţumeau doar cu vaietele… pensie mică, dureri fizice de tot felul, etc. Femeia de care vorbesc acum era întradevăr specială! A rămas văduvă de tînără cu doi copii. Soţul a murit de prea multe… petreceri. Zîmbea mereu cînd povestea toate astea. Atunci avea doar o bucată de pămînt. Fiind singură cu copii, a plecat la oraş şi a lucrat pe la case. A făcut şi croitorie, ca ucenicie. Şi-a dat seama că oraşul e doar o iluzie şi s-a reîntors la casa ei. A aplicat cele învăţate la oraş şi treburile mergeau bine! Copii au crescut mai mult pe lîngă ea. La amîndoi le plăceau să înveţe. Cum le-a deschis pofta de citit? Seara le citea din cărţi. La ţară lucrurile se dăruiesc! Atunci cînd copii cresc, lucrurile care rămîn mici, jucăriile, se dau mai departe. A început să rîdă cînd şi-a adus aminte de ce-a păţit cu băiatul! Pe la 17 ani s-a trezit cu el în pragul uşii cu o fătucă de mînă. ”Mamă, ne dau voie să stăm la tine?” A început să-i tremure picioarele… s-a aşezat jos şi a tras aer de cîteva ori în piept… adînc… ”Mă, băiatule… şi din ce-o să trăiţi? Mai ai de terminat o şcoală!”. Băiatul s-a fîsticit şi a şoptit… ”mamă… ne iubim…”. Reduc cuvintele bătrînei: ”Parcă mi-a luat o greutate de pe umeri cînd am auzit cuvintele băiatului meu. M-am uitat lung la ei şi mi-am dat seama că era adevărul. Eram fericită şi, totuşi, căutam soluţii. Le-am spus că le dau voie, cu o singură condiţie. Şcoala să rămînă şcoală!”. După liceu a urmat şi facultatea… prin anul trei a apărut şi nepotul. Atunci a fost mai greu, dar toate trec cu puţină bunăvoinţă. Mi-a spus că e mulţumită de ea pentru decizia luată. Mi-a arătat mîndră o fotografie cu un tînăr îmbrăcat în soldat… era nepotul ei.

Cu fata a mers mai greu… era o fire tare sensibilă. A terminat şcoala de arte plastice. Primea mereu telefoane de la ea. Simţea că treburile sunt altfel… apoi a aflat că cel cu care se căsătorise era mai puţin potrivit. Îl iubea într-un fel care aducea mai mult a posesiune! A durut-o… dar a sfătuit-o să divorţeze. A mai durat ceva timp şi a divorţat. Şi-a văzut de meseria ei în continuare. Aşa şi-a întîlnit şi actualul soţ. Au vrut copii şi aici a intervenit o altă problemă. Deşi au încercat de mai multe ori, copii se lăsau aşteptaţi. Pînă la urmă au apelat la un orfelinat. Acolo a fost surpriza cea mare. Vroiau un băiat. Întruna din vizitele lor pentru întocmirea dosarului au observat amîndoi acelaşi lucru. O fată destul de măricică se uita lung la ei şi le dădea tîrcoale. Au întrebat cine e. Aşa au aflat că e un copil din flori iar mama ei venea destul de des să o viziteze. A lăsat-o acolo doar din lipsa banilor! A preferat un alt drum… Au sfătuit-o să uite de ea. Era o fire tare sucită copilul ăsta. Cam refuza să se conformeze regulilor. Au abandonat ideea şi au început să caute prin alte dosare. Cînd au ieşit afară însă, cineva i-a apucat de mînă şi a auzit un cuvînt: MAMA. S-au uitat amîndoi unul la altul… soţul ei a luat fata în braţe şi s-au reîntors la cabinetul directoarei. ”Am ales… de fapt ea ne-a ales”. Asta a fost tot. Aşa am aflat ceva din experienţa bătrînei. ATUNCI CÎND IUBEŞTI PE CINEVA ÎL LAŞI SĂ DECIDĂ. Şi încă un lucru important pentru mine. LĂSAŢI COPII (SUFLETELE) SĂ VĂ ALEAGĂ! În aşa fel respecţi LIBERUL ARBITRU.

Am plecat de acolo cu greu… aş fi vrut să mai stau de vorbă cu bătrîna. Între timp venise şi fata ei din Atena… Bătrîna asta mi-a oferit răspunsuri la întrebările mele… le-au auzit ŞI-AM ÎNVĂŢAT.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: