Primul meu jurnal online pe un CMS

Creatorul-I

Motto:

„Căci Eu te-am creat, după chipul și asemănarea mea…”

Atâta timp cât îți este greu să crezi în puterea lui ACUM, mereu și mereu te vei întoarce în trecut. De foarte multe ori, acel „a fost” îți produce o emoție puternică; de foarte multe ori primești răspunsul cel mai rapid chiar din partea propriului tău organism fizic. De ce? Pentru că EA– emoția- a lăsat urme adânci, iar urmele sunt la fel de vii și te vor „ajuta”, ori de câte ori au ocazia, să „ trăiești”. Ceea ce percepe omul ca fiind „durere” e doar una dintre urmele pe care le lasă o emoție. Cu cât te gândești mai mult, cu atât ea- durerea- devine mai vie și mai puternică. De multe ori se joacă cu tine, lăsându-te să crezi că totul a trecut. Curba evoluției, a instalării ei, s-a făcut pe o linie ascendentă doar dacă tu o lași să urce. Și, după ani sau chiar zeci de ani, ne trezim că ea există, doar că am uitat de ea.

Uneori, ea devine o parte din corpul nostru, ne învățăm cu ea, așa cum ne-am învățat cu mâinile, picioarele sau cu ochii noștrii. Acest nou organ are două tipuri de existență. Poate exista doar în cele două forme extreme ale existenței, așa cum o cunoaștem noi. Durerea poate fi „vie” sau „moartă”. Mai pot fi alte posibilități de a denumi aceste stări, depinde de capacitatea de cunoaștere a fiecăruia… Depinde de ce alegi! Poți fi un „mort-viu” sau un „treaz-viu”.

Am preferat să înlocuiesc cuvântul „mort” cu cel de „adormit”. O perioadă au avut și o culoare potrivită stării lor… Au adaptat culoarea gri, în diferite nuanțe. Triggerul, declanșatorul, poate fi atât de bine ascuns, încât ființa se amăgește că doar el știe de existența „bombei” din interior. Acest lucru poate fi găsit de o altă ființă, de o altă „atingere” a cuiva, și, din nou, această emoție pe care o percepem prin durere, revine din nou la viață, la fel de vie, de parcă timpul trecut se transformă din nou în prezent. Mai există și un alt mod de a camufla durerea. Omul s-a învățat cu ea, a acceptat-o ca pe ceva normal în viața lui, s-a învățat să simuleze fericirea. O astfel de stare s-ar putea numi și „resemnare”. Atunci, el, creatorul, devine actorul unei piese de teatru scrisă de el însuși. Ba chiar mai mult, își închipuie că toți au ales la fel… E greu să denumești și să scrii că o viață de om poate fi caracterizată doar prin „durere”. De multe ori, uităm de acele mici amănunte, de acele mici fragmente care ne-au luminat viața în loc să o întunece. Și, abia atunci cînd îți aduci aminte de ele, realizezi că TU ești cel care le-a creat. TU ești păpușarul, actorul, care a jucat și un alt rol… Deci… Dacă vrei să ai parte de lucruri frumoase, de amintiri care să te facă să râzi sau să zâmbești, învață să-ți faci tu însuți astfel de mici „cadouri”.

Se spune că timpul e cel care vindecă rănile… Minciună!

Anunțuri

Comments on: "Creatorul-I" (7)

  1. […] rabdare, ne inlantuie cu timpul , transformandu-ne uneori in prizonierii propriei existente. Marionete inocente jucand o viata deformata de sadici manipulatori ascunsi in […]

    • Abia ai început să vezi câte ceva… Atunci când am început să văd, mi-am dorit să văd mai mult, și mai mult. După, am început să caut soluții… citind, mai întîi. Ei bine, există o carte care studiază la academiile militare și de poliție. Caut-o… noi o avem în versiunea engleză. Acolo am citit despre metoda de a opri orice tulburare. Se arestează leaderul. Pe de altă parte, acum avem parte de un sistem de conducere în formă piramidală. Pe ce se mai sprijină vârful atunci când baza se clatină? Exact asta se întâmplă acum în lume. Încă de acum câțiva ani am intuit despre asta. Peste tot în lume au loc greve fiscale, e doar un mic pas.
      Ești ceva dincolo de existența asta care ți-o închipui. Primul pas e să-ți aduci aminte de copilul din tine și apoi să stai de vorbă cu propriul tău ego. Am scris deja despre asta în carte…

      • Am uitat să-ți scriu ce carte. E vorba despre „Psihologia mulțimilor” scrisă de Gustave Le Bon în 1889, sau cam așa ceva… deci are peste suta de ani.

  2. Eu tind sa cred ca timpul alina ranile si incet incet le vindeca , prin uitare . Durata depinde de rani …

    • Și tu și Ancuța mă faceți să public din ce în ce mai repede. Am descoperit și „de ce” este o greșeală!

  3. rus8anca said:

    Timpul vindecă rănile, important e să găseşti acel ceva care te face să alini durerea, scris, gătit, plimbat în aer liber…orice te face să te simţi bine, şi vei păcali tu durerea…:) te îmbrăţişez cu drag!

    • Ancuța, articolul publicat aici e doar prima parte. În celelalte articole pe aceeași temă ai să citești și ai să înțelegi mult mai multe…
      Acel om care să te aline ești tu, sub diferite forme.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: