Primul meu jurnal online pe un CMS

Motto:

Abundance= The ability to do, what you need to do, when you need to do, do it.

Copile… oricât ar fi de greu… te rog, mă iartă!

Aud lucruri care mă-ngrozesc, citesc fapte pe care mintea-mi refuză să le-nțeleagă, atunci când merg pe stradă sunt doar un simplu spectator, al unui film, la care, eu, am refuzat să joc vreun rol. Aș vrea să știu și eu de ce… poate că Cineva mi-a dat putere. Mi-a dat atât cât am putut și pot să duc! Și toate-s cu măsură

Am greșit. Te-au „ajutat” să te înșeli pe tine, și-n loc să-ți dau putere, te-am abandonat. M-am înșelat că eu, ca mama ta, am dreptul să decid ce e rău și ce e bine…pentru tine. Pe vremea aia, și eu, doar atât vedeam! Mi-e teamă c-am să plec, fără să-mi iau rămas-bun de la tine…

Atunci când vezi lumea de mică împărțită-n două, îmi căutam un loc, să fie doar al meu. Și am uitat, că eu, ca om, va trebui să-mpart acel loc și cu alții. Am vrut acel loc doar pentru mine! La început m-am amăgit că-mi pot face eu, singură, un loc. Mi-am dat seama că trebuia să fac ceva, ce fac toți oamenii, căsătoria. M-am măritat și-ați apărut și voi, toți trei. Căci Dumnezeu a spus: „crește-ți și vă înmulțiți”. La minte! O, Doamne! Cât am fost de oarbă! Am refuzat, în mintea mea, să am copii. Căci, eu însumi, copil fiind, mi-am dezvoltat în mine ura. Uram tot și de toate! Uram munca fizică pe care o făceam, uram tot ce se numea „la țara”, uram pe Mama că avea mulți copii, uram pe frații mei și mă uram… pe mine. Mi se părea că cei din jurul meu aveau mai mult noroc! Ei sunt „mai ceva” ca mine! De ce a trebuit să fiu atât de rea cu voi, cu mine? Căci am lăsat în voi ceva ce am purtat, chiar dacă doar în suflet, timp îndelungat, chiar ani de zile.

De ce-mi cer iertare de la tine? Pentru că am refuzat „să văd” unele lucruri ce-mi veneau din partea ta. Și tu, ai încercat din răsputeri să îmi arăți o altă cale. Am refuzat să văd ceea ce îți plăcea să faci! Eu însămi, vedeam atunci o lume doar în alb și negru. Și te-am lăsat să-ți cauți alt drum, singur, căci acel drum, eu însămi mi l-am refuzat. Ai vrut să faci cu totul altceva în viață! Ai vrut să faci… ce-ți place. Ai apucat același drum pe care l-am apucat și eu, cândva. Atâta doar, că tu, atunci când ai căzut, în loc să te-nfurii, ai plâns și ai găsit puterea de-a te ridica. Ai refuzat din start, ideea de a da vina pe alții!

Atunci când ai venit la mine, doar cu o rochiță, cu ochii-n lacrimi, am refuzat să te primesc. Te-am dat și eu, ca mama ta, și- pentru a câta oară?- afară, la fel ca pe frații tăi, cei nenăscuți. Pe tine te-a vrut doar tatăl tău, măi copile! El a fost cel care a decis să te naști! De ce… de ce el a știut ce se ascunde-n tine? Te-am împins, indirect, din nou, în brațele celui care te-a alungat ca pe o zdreanță, uitând și eu, și el, că ai și tu un suflet. Eu l-am închis pe-al meu, demult, așa doar m-am amăgit că e bine. Copile… mi-e teamă c-am să dorm fără să-mi cer iertare de la tine…

Ai fost, ești și vei fi mereu, „un copil printre cei mari”. De când ai apărut, pe lume, cei mari te luau în brațe, atunci când te vedeau. Multă lume-mi zicea că… „arăți ca un înger”. Și, într-un fel, așa erai… exact ca îngerii pictați. Aveai un păr blond și ochii mari, obrajii roz și picioarele pline, râdeai tot timpul și-ți plăcea să stai la soare. Întotdeauna te scoteam afară ca să taci, în casă începeai să plângi fără motive evidente… pentru mine.

Ți-am luat jucăriile pe care le alegeam eu, în loc să te las pe tine. Te rog, mă iartă. Mi-ai arătat, în felul tău, că tu, îți doreai cu totul altceva. M-am supărat când le-ai stricat cu dinții și-am refuzat să îți mai iau și altceva. Ai plâns și ai tăcut. La lucrul ăsta, se pare, că te pricepi tare bine! Să taci și să refuzi să faci ceva… cine te-a învățat să taci și să dorești doar bine? Căci celui care are, i se va da…

De unde dai atâta dragoste din tine?

Ai mai crescut un pic, și ți-ai dorit ceva. Și mi-ai cerut, vorbeai atunci, știai să ceri. Ai vrut să ai și tu, la fel ca ea, prietena ta, creioane și cărți de colorat. Ți-am luat, le-am dat și… am uitat de tine. Ore în șir, pe covor, te ocupai de lumea ta, a culorilor. Doamne… de multe ori am văzut doar cojile de pe covor și… te-am certat. Vedeam doar în ce hal pe făceai pe haine și pe tine. Și toate astea, în loc să văd că acolo e lumea ta. Ți-am refuzat această lume…

Ai mai crescut și-ai învățat să scrii. Căci, din desen, te-ai oprit. Ți-ai dat seama că, acele lucruri costau destul de mult. Și, ca un copil cuminte, ai încetat să ceri. Ai învățat însă, atunci, că poți să faci ceva frumos, doar pentru tine. Și literele pot fi frumoase, iar ție ți-a plăcut mereu să faci, de toate, și, mai întâi, le faci ca pentru tine! Ai folosit, ca tablă, tot ce ai găsit prin jur: pereți, uși, podea, ori mobilă. Copile! Tu ți-ai dorit să scrii? De ce-ai tăcut? Ori poate ai vorbit, așa cum te pricepi tu mai bine…

Copile, am refuzat să văd. Așa a fost să fie! Acum, vezi-ți de drum, în felul tău. Căci tu ești copilul meu… și te ridici, din nou. Căci și la asta te pricepi… chiar foarte bine!

Și, încă-odată… te rog, IARTĂ!

Anunțuri

Comments on: "Scrisoare către un copil de mult uitat" (6)

    • Am ceva timp de când am găsit răspunsuri doar vorbind cu mine. Doar așa am putut să fac o distincție clară dintre ce mi se întâmplă MIE și adevărata cauză. Mi-am luat la revedere de la acea părticică care mi se potrivea ca… „cleiul de nucă la zidărie”. 🙂

  1. Am descoperit de curând acest blog. Am citit doar această postare și pot spune că întreg conținutul m-a răscolit până în măduva sufletului. Chiar dacă niciodată nu regretăm lucrurile pe care le-am împlinit și de care ne-am bucurat în această viață, însă întotdeauna le regretăm pe cele care nu le-am putut face sau nu le-am putut duce la bun sfârșit.Niciodată nu e prea târziu să ne îndreptăm greșeala comisă, pentru că o piedică a vieții poate fi un mare pas mai departe.

    O zi cât se poate de frumoasă!

    • Toate au un rost! Iar atunci când răscolești mai mult, pentru că vrei să știi mai multe, și poți să duci, cu atât ți se dă mai mult să „cari”.
      Articolul de față e un fel de monolog dintre acea părticică primită de la mama, eu-așa cum sunt- și copilul din mine. Întotdeauna am căutat să evit cearta… așa că le-am acordat pe rând cuvântul.
      Regrete? Pentru ce? Cele mai mari succese le-am avut și le am atunci când i-au decizii după capul și inima mea! Eșecurile au fost atunci când am fost un copil cuminte… pentru că atunci lăsam loc să dau vina pe cineva, în caz de eșec. Cu alte cuvinte… am fost, sunt și voi fi mereu „un copil printre cei mari”.

  2. Poate ca inca nu este totul pierdut ?

    • Există ceva care se poate vedea cu alți ochi decât cu cei cu care ne-am învățat să vedem. Eu sunt… un om obișnuit, deci în fiecare articol publicat mai strecor câte o informație primită din acea lume.
      Universul evoluează, indiferent ce credem noi despre el. Așa cum și generația dinozaurilor a fost trimisă la reciclare, tot așa se poate întâmpla și cu oamenii care „declară că e prea târziu”. Uite un exemplu de refuz cândva și șansa care i s-a dat:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: