Primul meu jurnal online pe un CMS

Porumbelul

Am ales în ultimul timp să ies cu Nicola, un pici de doi ani, ceva mai departe de casa lui. Uneori, mai merge și Șerban cu noi. Unul din locurile alese este situat în centrul orașului, un loc păstrat oarecum cu sfințenie. Străduțe înguste, pietruite, câteva restaurante cu mese scoase afară, copaci îngrijiți, bănci de piatră și o fântână arteziană. Locul e plin de porumbei de care are grijă toată lumea. Sub un copac situat exact în centrul pieței, mereu am văzut o găletușă de plastic plină cu resturi. Apă? Fântâna e construită pe trepte, cu margini destul de late, deci au și apă suficientă.

Pe lângă cutiuța cu pachețelul pentru Nicola am mai pus și o sacoșă cu câteva resturi de pâine de acasă. Papă și Nicola, pap și porumbeii… în limbajul lui sunt „găini” toate zburătoarele, inclusiv vrăbiuțele.

Mi-a atras atenția Șerban la un motan uriaș, roșcovan, care dădea târcoale fântânii. „Poate vrea să bea apă” îi zic. El clatină din cap și spune că e altceva. Mă uit cu atenție să văd ce face motanul. Îl văd că se repede după colțul fântânii. Atunci l-am văzut. Alb, culcat pe-o parte. M-am schimbat mult în ultimul timp, totuși, unele lucruri rămân la fel. Ca de exemplu, modul cum reacționez în anumite momente. Într-o secundă am ajuns la porumbel și l-am luat în brațe. M-am uitat la motan mustrător și l-am rugat să plece. Exact asta a și făcut! M-am uitat la porumbel. Tremura tot, era paralizat. După transparența ciocului și finețea picioarelor mi-am dat seama că e tânăr. La mijlocul spatelui era jupuit de pene și, într-o margine, era pielea ușor dusă. Piciorul stâng și-l târa. L-am pus din nou jos, de data asta la umbra copacului din centru, acolo unde erau și ceilalți porumbei, și m-am întors la „muncă”. Nicola se uita mirat la mine, cu mânuța sprijinită de genunchiul lui Șerban. M-am așezat și eu pe bancă. La un moment dat îl aud pe Șerban: „el” e o „ea”! La rădăcina copacului de care se sprijinise „ea” dădea târcoale un porumbel. Am văzut de multe ori „dansul” lor de împerechere. „Măi să fie!” îmi zic. Mă ridic din nou, i-au porumbița și mă întorc din nou la bancă. Nicola mi-a îndepărtat mâinile și i-a pus un degețel pe cap. Se uita cu ochii mari la mine. Parcă știam ce să fac sau ce fac? M-am uitat la copacii din jur căutând vreun loc bun pentru odihnă pentru ea. Nimic! Am pus-o din nou jos la rădăcina copacului… de data asta am văzut că e lăsată în pace. Începuse să se miște și se dusese singură mai spre rădăcină.

Mi-am adus aminte de un film SF pe care l-am văzut cândva. Era vorba despre călătorii în timp organizate și, din acel film, am învățat că orice intervenție din partea omului poate modifica viitorul. Exemplul dat în film era banal în aparență. Unul dintre participanții la vânătoarea de dinozauri (oricum era sortit morții animalul ales), a călcat pe un fluture. Ei bine, când s-au întors vânătorii din trecut în timpul lor, au avut o mulțime de surprize. Așa și eu… cine știe ce am schimbat prin gestul meu?

La scurt timp am plecat de acolo. După amiază am ațipit un pic. Atunci când m-am trezit am avut un singur cuvânt în minte: rugăciune. Am închis ochii și m-am rugat: „Tăicuță, știu că mă auzi. Te rog, ai grijă de trupușorul ăla mic și de sufletul ei. Pe mine, te rog să mă ierți dacă am greșit cu ceva… sunt om. ”

De de povestesc toate astea? Pentru că unele lucruri îmi atrag atenția, mai ales coincidențele. Ieri după amiază am primit un telefon de la o femeie. Cea care ne-a sunat ne-a întrebat dacă e posibil să ne întâlnim. Am acceptat și-am stat de vorbă câteva ore. Care e coincidența? A venit însoțită de fata ei, o copilă de 27 de ani. Arată ca o adolescentă copila… În urma unui „mal-praxis” a rămas cu oarece probleme. Un medic i-a făcut o injecție la coloana vertebrală și i-a atins un nerv. Avea 5 ani atunci și, de atunci, mama a încercat orice pentru a asigura fetei o viață cât de cât normală. A rămas să ne sunăm și să ne mai întâlnim…

De dimineață m-am trezit cu gândul de a scrie despre doi porumbei loviți în spate și despre rugăciune… uneori tot ce poți face e să te rogi

Anunțuri

Comments on: "Porumbelul" (14)

  1. uitasem câtă sensibilitate este aici…Și mai ales câte lecții de viață poți găsi.
    Citesc în liniște… 🙂

  2. mare problemă am avut cu postarea răspunsului… nu a vrut deloc să/l primească… 🙂 poate că nu trebuia să spun toate astea? nu știu dacă la fel se întâmplă și la ceilalți… poate data viitoare n/o să mai fie așa…

    • Faci vine că vorbești. Una dintre metodele foarte bune de autovindecare este scrisul.
      În legătură cu problemele pomenite: la un moment dat mie mi-a dispărut și contul! Ca simplu user, sunt cam uitucă în problemele de întreținere al calculatorului. Atunci când am avut probleme, uitasem să fac defragmentarea cam de multișor. Asta a fost la mine de două ori, în rest… doar tu poți știi sau cineva care se pricepe.
      Pup fata! 🙂

  3. eu am spasme de durere pentru cei care suferă fizic. pur și simplu, simt cumplit în mine durerea lor și știu că lucrul acesta nu e de niciun folos, ba mai mult – mă împiedică să stau în prezența lor, pentru că nu mă pot abține să nu plâng. pentru că mi-a fost dintotdeauna greu să rezist cu această categorie de oameni, dar din respect pentru suferințele lor știi ce-am făcut?
    am zis să mă implic în viața orbilor, pentru că ei nu mă vedeau cât de mult mi se chinuia fața, cum mă crispam când povesteau despre durerile lor… făceam interviuri cu ei și-am descoperit atât de mulți oameni minunați…
    acum, de curând, pentru că m-am gândit la cei mici care au handicap și am început să scriu o carte din care mai am doar 5 capitole, despre cum trebuie să te porți cu cei care trec prin chin fizic.
    eu cred că fiecare e dator să se implice în viața celor pe care-i respectă, chiar dacă are limitele sale… și știi ceva? nu-mi pasă cum mă tratează pe mine cei mari, cei care se îmbogățesc și se bucură la ceea ce nu-i al lor… o să râzi, poate… 🙂 dar eu mă rog pentru ei.
    să li se transforme inima aia buretoasă într-o pajiște înmiresmată… (că tot vorbeai despre rugăciune!)

    • Acum o să râzi tu (poate). Eu mă bucur din suflet atunci când mi se dăruiește ceva, că de împărțit… cam toată viața. De tot și de toate! Surpriza vieții mele a survenit atunci când am început să cer și pentru mine…
      Empatia e unul din „cadourile” primite la naștere, pe lângă altele. De peste doi ani caut să-mi fac și educația corpului emoțional. Înțeleg, simt și caut, pe cât posibil să transmit compasiune. E unul dintre cele mai bune lucruri pe care le pot face. Uite, un exemplu: mama copilei de care am povestit s-a supărat foarte tare pe soț în timp ce era însărcinată. Copila a preluat supărarea asupra ei. Părinții sunt deja divorțați, ea lucrează ca intern la o familie pe bani foarte puțini… la ce le-ar folosi acum să știe toate astea? Uneori, un îndemn de cumpătare în tot și în toate face mult mai mult…
      În fine! Legat de carte: pe net se mai vând și cărți, pe lângă multe alte produse informatice. A tipări în mod obișnuit (offline) costă enorm și comisionul cerut este peste 70%. Online ai mai multe avantaje, tu, ca autor. Ar fi tare multe lucruri de spus, dar deocamdată mă opresc aici.

    • Sincer de tot: îţi dau dreptate. După ani de căutări, am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este meditaţia, sau, cum se zice la noi, RUGĂCIUNEA. Mie mi-a plăcut enorm cartea lui Alexis Carrel. Poate şi datorită traseului formativ similar. Am avut un soi de credinţă, de mic. Dar educaţia tehnică, m-a făcut sceptic faţă de multe. Rugăciunile însă, mi s-au părut a fi lucru bun. Mai târziu, după anii de Yoga, Reiki, Inforenergetică şi Munay Ki mai nou, am ajuns la concluzia că cel mai sănătos şi corect e să te rogi! Asta prezintă un dublu avantaj! Pe tine care te rogi te fereşte de „căderea în sus”, adică exacerbarea orgoliului iar pe cel în nevoie, de impulsul de a te idolatriza…

      • Mulțumesc mult… mi-a ajuns o experiență cu idolatria!
        Sunt om și înțeleg iar dacă pot, ajut. Ce mai am de învățat e fac deosebiri . De multe ori am fost greșit înțeleasă atunci când mai las câte un comentariu. Degeaba vorbești despre lucruri spirituale, subiective, unor oameni a căror existență se limitează doar la ceea ce au…

  4. Se petrec atat de multe lucruri uneori ciudate, alteori minunate, in jurul meu, incat ma intreb ce as putea schimba in mine, ca sa devin mai buna. Uneori, mi se pare ca fac prea mult, alteori- prea putin. Pana la urma, cred ca important este ca incercam sa nu trecem indiferenti pe langa oameni, lucruri, situatii. Cateodata, si un fir de nisip care curge altfel poate schimba destinul unei carari!

    • De „ciudățenii” am parte din plin, cam de prin 2007. Am mai scris despre asta…
      Gabriela, eu pot să-ți spun, în cuvinte puține, ce am pățit eu atunci când am dat peste capcana „altruismului”. Uneori îmi mai aduc aminte de limbajul grovian și-mi este greu să-l folosesc, și totuși… la futui pomana vin toți: familia și/sau prieteni. Iar când am cerut și eu ceva „ușile” au început să se închidă tot așa. Abia atunci mi-am adus aminte de pilda mărgăritarelor…
      Ce am schimbat în mine? Păi, omul are cel puțin trei lucruri de care trebuie să aibă grijă: trup, minte și inimă. Am pus prea mult la prima și ultima, așa că am primit câteva după ceafă. Am omis-o pe cea din mijloc. La tinerețe alegi că ai de unde, la maturitate e altfel. Fiecare știe de unde are da și ce are nevoie, asta doar dacă a ajuns să se cunoască destul de bine el însuși, să se placă, să se accepte așa cum e și să se ierte.

  5. marian said:

    Nimic nu este ” intamplator” ! Nici o frunza nu se misca si nu cade de pe ram …intamplator. Intradevar de multe ori ai senzatia ca tot ce poti face este sa te rogi.Insa este doar o senzatie . De fapt noi nu suntem singuri pe acest Pamant . Avem un Mantuitor pe care-l asteptam cu dragoste si un Mangaietor ce ne-a fost lasat spre sprijin .Rugaciunea inseamna Speranta si Incredere in cel ce TREBUIE SA VINA !Maine te voi pune in rugaciune pe dumneata si pe sotul dumitale .Va doresc tot binele din lume !

    • Mulțumim frumos, domnule Marian.
      E o iluzie că va veni cineva, care va face ceva. Te uiți în oglindă și-ți spui: „Ce pot face eu, aici și acum?” Așa și eu… am hotărât să bat la tastatură cât timp mai pot.

      • marian said:

        Daca Dumnezeu nu exista iar tu…nu crezi in EL…n-ai NIMIC de pierdut !Dar daca EL exista…cate ai de pierdut…Imi par rau ca abia azi …si mai ales la ora asta am reusit sa ” dau ” de blogul dumitale.Dar ce s-a intamplat cu dumneata de n-ai mai postat nimic ? Ai ceva probleme in familie ?Doresti sa te pun in rugaciune pentru ceva anume ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: