Mama și fiul

 Sunt două povești scurte pe care le-am auzit în decurs de câteva zile. M-am întrebat de multe ori de ce oamenii îmi povestesc mie anumite lucruri. Cine știe…

Fiul m-a rugat să-l ajut într-o problemă destul de delicată.Căuta pe cineva, să stea câteva ore pe zi cu mama lui. Prima vizită, de cunoaștere, a decurs în mod obișnuit. Am rămas lângă bătrână să stăm de vorbă, iar el s-a dus la bucătărie să facă o cafea. După ce-am terminat de vorbit cu bătrâna, m-am dus în salon. Atunci s-a întâmplat ceva, parcă cineva se uita la mine. Pe un perete am văzut un tablou verde-albastru. M-am ridicat de pe canapea și m-am dus să-l văd mai de aproape. Priveam tabloul, încercând să înțeleg ce m-a atras… apoi am văzut. Tema este oarecum banală: o pereche de tineri într-o pădure, de unde și culoarea verde predominantă. Pictorul, însă, a amestecat verdele cu albastru. Crengile copacilor abia se ghiceau, se dizolvau în nuanțele de verde și albastru, iar ce mi-a atras atenția erau niște chipuri abia observabile, presărate în tablou. Fiul m-a întrebat ce văd și i-am răspuns abia șoptit: îngerii. I-am arătat și unde. A zâmbit blând… M-am întors cu spatele la tablou. Într-un colț, ascunsă, ceva lucea, în nuanțe de auriu delicat. O icoană. Am luat-o în mână și m-am dus cu ea mai la lumină. Este pictată pe lemn, cu marginile oarecum degradate. Fiul a zâmbit din nou și mi-a spus, pe scurt, povestea icoanei. Îi place să pescuiască în larg, departe de țărm și de lume. Cu câțiva ani în urmă, mai pe seară, a observat ceva plutind pe apă. A dus barca mai aproape să vadă ce e. Era icoana din mâinile mele. Apa sărată a distrus doar marginile. Culorile sunt vii, de parcă abia acum a ieșit din atelierul artistului. A luat-o din apă și a dus-o acasă. Pentru că a primit-o „cadou” într-un mod mai deosebit, a pus-o separat de alte icoane. Ceva s-a întâmplat la scurt timp după ce a găsit icoana.

Ne-am așezat și a început să-mi povestească. A evitat să discute cu cineva despre acest subiect, dar am văzut îngerii și icoana. Deci, prima poveste.

Cu ani în urmă mama lui a avut ca un fel de criză. La spital, după analize, au aflat că e vorba de diabet. Se comporta cam ciudat diabetul ăsta. Analizele repetate la intervale neregulate de timp, arătau că boala devenise un fel de hocus-pocus, apărea și dispărea. Oricum, mama lui a stat peste noapte în spital. Din toată familia, doar el a preferat să stea noaptea cu ea, așezat pe un scăunel într-un colț al salonului. Toată lumea dormea. Și-a adus aminte atunci de icoană. A început să se roage, folosind cuvintele lui, de parcă ar fi vorbit cu cineva cunoscut de când lumea. A văzut un fel de abur ieșind din perete. Se uita la fum, cum se îndrepta încet spre patul unde dormea mama lui. S-a ridicat brusc și a vrut să se îndrepte spre pat. Ceva l-a oprit brusc: mirosul. Și acum, când îmi povestește, îi este destul de greu să înțeleagă ce s-a întâmplat. A simțit mirosul. Fumul a adus cu el în cameră o aromă așezată printre amintiri. Așa mirosea tatăl lui… Fumul a înconjurat trupul mamei cu blândețe. A zâmbit fiul, apoi a ieșit din salon. Mama lui e pe mâini bune. Dimineață, la răsăritul soarelui, mama lui se ciondănea cu asistentele, își cerea hainele să meargă acasă.

Câțiva ani, după incident, totul a fost bine. Apoi a mai făcut o criză, de astă dată mult mai gravă. Și-a revenit mult mai greu. Aici începe cea de a doua poveste.

Noaptea era un chin pentru bătrână. De multe ori, chema în gând o ființă dragă, dusă de foarte mulți ani: mama.

Bătrâna este o persoană realistă, rațională, toată viața a acordat o atenție mică religiei. În tinerețe semăna mult cu Ingrid Bergman.

S-a întâmplat într-o noapte „albă” un lucru care a descumpănit-o. Și-a văzut mama la fereastră, peste perdea, întreagă, așa cum o știa dintotdeauna. Bătrâna îmi povestea toate astea cu ochii la mine, să vadă, să simtă, dacă o cred. S-a liniștit văzând că zâmbesc și o îndemn să-mi povestească mai departe.

A început să vorbească cu mama ei și, la un moment dat, și-a dat seama că ființa cu care vorbea doar clipea din ochi. Atât. Toată noaptea a pus întrebări și a vorbit doar ea. Parcă venise acolo doar ca să o asculte, să-și spună păsurile.

Spre dimineață, odată cu zorile, mama ei și-a luat la revedere de la ea. Degeaba s-a rugat bătrâna să mai stea…

Și-a încheiat povestea bătrâna, cu ochii la fereastră. A murmurat mai mult pentru ea: „pe unde umblă omul meu? l-am chemat de atâtea ori. Mama a venit când am chemat-o…”.

Două povești, două suflete. Sufletele sunt delicate ca niște flori, le admiri, te uiți la ele, și le lași acolo unde sunt. Te mulțumești cu atât.

Poveștile lor, ale sufletelor, au un farmec aparte. E unul dintre motivele pentru care scriu acum, zâmbind…