Primul meu jurnal online pe un CMS

Uneori, e bine să lași trecutul acolo unde e! Și totuși, fiecare om are dreptul de a alege ce să facă cu el din moment ce acel trecut îi aparține. Eu am ales să-ți scriu ție, prietene…
O să-ți povestesc despre o perioadă destul de dificilă, mai exact despre plecarea în străinătate, de ce am plecat, cum am plecat, ce s-a întâmplat, etc.
Am o mare rugăminte la tine, prietene… Mila îmi face foarte rău. Înseamnă că de fapt ești de acord cu consecințele. Ori asta e o mare greșeală! Lucrurile care contează cu adevărat sunt cauzele, motivele. E vorba despre un adevărat sistem de credințe cu care am fost învățați de „n” generații și pe care l-am acceptat ca atare, ca fiind singurul valabil și corect. Deci…
Începutul sfârșitului
Era o perioadă destul de grea pentru orașul natal. După 1989 toate lucrurile, ritmul de viață cu care mă obișnuisem începuse să fie din ce în ce mai greu. Totuși era suficient pentru mine și fostul soț… căci la scurt timp după 89 mă căsătorisem. Mai exact în 1991. Ar fi fost suficient pentru amândoi, dacă m-aș fi căsătorit doar cu el, căci el a venit imediat după căsătorie și cu problemele familiei lui: o mamă văduvă și un frate. La scurt timp după căsătorie începusem să ripostez la anumite lucruri, mi se părea stupid să ajut mereu financiar pe altcineva dinafară. Învățasem de mică să fac anumite servicii pentru asigurarea banului de buzunar. Eram noi înșine la un început de drum, iar primii care ar fi trebuit să fie beneficiarii muncii noastre să fim noi. Ori, lucrurile se petreceau exact pe dos! Dumnezeu mi-a dat multă răbdare și toleranță în anumite privințe, totuși se pare că atunci când ești prea tolerant ești luat drept prost. Am mai scris pe undeva despre ce înseamnă sentimentalismul fără discernământ… de cele mai multe ori ești înșelat sau se profită de tine. Sau amândouă!
Înainte de a lua hotărârea de a pleca din țară s-au petrecut o mulțime de evenimente care, oricât aș fi încercat eu să le fac față, m-au terminat psihic. Lucram amândoi la o fabrică destul de renumită. Acolo ne-am și cunoscut de fapt! Oricum, în anul 1998 am rămas amândoi fără servici. Banii erau din ce în ce mai puțini iar cei care se învățaseră doar să ia, fără a da ceva în schimb, erau din ce în ce mai nervoși. Fosta mea soacră făcea din ce în ce mai des crize de isterie, exact ca un copil răsfățat. Într-una din ele, din crize, sătulă de problemele mele, am ripostat prin câteva replici destul de acide, lucru pe care îl evitasem până atunci. Parcă turnasem benzină peste foc!
Se pare că unii oameni au o plăcere deosebită în a tortura psihic pe cei din jur. Mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg aceste lucruri, să citesc câteva cărți și o mulțime de articole pe tema „foamei de energie”. Ripostând i-am dat mai multă energie! Urmarea? A apelat la cel care avea slăbiciuni pentru ea, în persoana fiului ei cel mare și care devenise între timp soțul meu. M-am amăgit că el va calma situația… ce deziluzie! A început să urle de cum îmi permit eu să-i jignesc mama, că ea l-a făcut, crescut, etc. Am avut destule motive și argumente adunate în anii petrecuți împreună, suficiente cât să-i răspund la acest „cum”. A trecut la argumentul suprem, folosit doar între animale: forța fizică! Știai prietene că există și animale cu aspect exterior de om? În fine… mi-am pus câteva lucruri într-o geantă și-am plecat la părinți. Acolo am avut parte de alte discuții… trec și peste asta.
Îmi vedeam de viața mea în continuare. Fiind învățată să muncesc, mi-am găsit destul de repede ceva de lucru. Totuși, banii câștigați erau destui de puțini. Făceam trei munci pe un singur salar: vânzător, gestionar și om la curățenie. Pe vremea aia creșteau prețurile de la o zi la alta, în funcție de piața valutară. Doar cei care au trăit în acei ani își pot aduce aminte. Mă hotărâsem să pun punct căsătoriei, ce aveam nevoie era de bani pentru divorț. Mai aveam niște bani strânși într-un cont la o bancă. Actele de la bancă dispăruseră cu ceva timp înainte de a pleca… era pentru a câta oară când aveam parte de astfel de surprize?!?
Chiar dacă stăteam la părinți, întotdeauna am contribuit la cheltuielile casei, cu mult timp înainte de terminarea liceului. Puțin mi-a păsat că frații mei făceau exact pe dos… mi-am iubit și îmi iubesc părinții. Chiar dacă le-am produs destule supărări și necazuri, totuși, pentru mine, a contat enorm de mult respectul. Deci! Îmi găsisem un job, aveam unde sta, cu timpul adun suficienți bani cât să-mi pot rezolva și divorțul. Asta doar dacă eram lăsată în pace! Se pare că m-am înșelat…
Într-o zi, pe drumul de întoarcere spre casă, m-am întâlnit cu cel care îmi fusese partener timp de 8 ani. Mă aștepta, căci obținuse informația unde sunt de la mama. Chiar și mie mi-a fost destul de greu să înțeleg de ce mama a avut mai multă încredere în el decât în mine. Iar acest lucru a durat foarte mulți ani încă, cam până în 2009 mai exact. În fine, fiind pe stradă, am încercat să-l evit. S-a ținut după mine, a plâns, și-a cerut iertare… tot tacâmul! Atunci a spus ceva care a sunat ca un clopoțel în mintea mea. Fratele lui deja plecase în străinățate… pe banii noștrii evident. Plecase legal cu viză în Italia. Acolo a avut un prieten, fost coleg de liceu, care l-a ajutat. M-a rugat să plec cu el, căci vrea și el să-și refacă căsătoria. Sfântă naivitate…
Îmi era tare greu să mă hotărăsc. Atunci când ai probleme în luarea unei decizii și simți o mică frână interioară, înseamnă că crezi în ceva. M-am întrebat și ce anume… credeam și țineam cu dinții de un cuvânt: căsnicie. Am vorbit cu mama mea despre toate astea, îmi era tare greu să mă decid. Mama mea a crezut că e mai corect să plec cu el. Eu însă… m-am dus la un preot. M-am spovedit. Preotul m-a ascultat cu atenție și mi-a răspuns… Răspunsul îl țin minte și acum, după atâția ani: doar tu poți știi ce e mai bine pentru tine. Și am ales… ce era mai bine pentru noi, pentru relația noastră!
Înainte de căsătorie am avut mulți cunoscuți, atât și fete cât și băieți. La ei puteam apela atunci când aveam nevoie de vreo informație, ajutoare financiare sau servicii. Am apelat la ei ca să aflu cum se poate ajunge în Italia, fără excursie, căci plata unei plecări legale era enorm de mare. Da, se putea, doar pe jos, trecând și prin Grecia. Totul se făcea cu ajutorul unor călăuze. Ele te duceau până în Grecia, iar de acolo te descurci de unul singur. Singurul lucru pe care ți-l promiteau era să te ducă până acolo și atât. Mi-a luat ceva timp să aflu numărul de mobil al unei călăuze. Am sunat, am vorbit și m-am apucat de pregătiri pentru plecare.
-va urma-

Anunțuri

Comments on: "Scrisori către un prieten" (6)

  1. 😦 😦 yo vroiam scrisoare

  2. mata said:

    😦

  3. experiențele de viață ne aduc exact acolo unde trebuia să ajungem 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: