Primul meu jurnal online pe un CMS

Drumul

Călăuza era un om mic și îndesat, scump la vorbă. Înaintea plecării ne-am întâlnit doar o singură dată într-o cafenea. Fostul soț a refuzat să vină cu mine, să participe cu prezența măcar, la discuție. Am vorbit, l-am întrebat cam ce lucruri sunt necesare să luăm cu noi, acte, am discutat și despre bani. Suma cerută era de 650 de mărci. L-am întrebat dacă vrea să facă reducere, fiind vorba despre două persoane. A refuzat. Începusem să cunosc oamenii… și am înțeles că orice discuție suplimentară era inutilă. Singurele informații primite au fost următoarele: să luăm cu noi pașapoartele, hrană și apă pentru o săptămână sau două. Cam atât dura un astfel de drum în mod obișnuit. Contul nostru din bancă fusese golit de fosta soacră, iar banii noștrii îi avea ea. Era pentru a câta oară când făcea așa ceva…I-am spus fostului soț costul drumului și să se descurce el cu banii… aveam de făcut pașaportul și încă alte câteva probleme de rezolvat.
Da… acum, când au trecut toate astea îmi vine să zâmbesc… Venise toamna, se apropia iarna cu pași repezi. Fosta soacră îmi dusese toate hainele la biserică, sau cel puțin așa mi s-a spus. Cu puținii bani câștigați îmi cumpărasem strictul necesar, depusesem deja cererea pentru pașaport. M-am oprit la problema încălțămintei. Mă uitasem pe hartă și văzusem cam cât drum e de făcut și relieful. După ce am colindat magazinele m-am oprit la o pereche de bocanci de Clujana… buni bocanci! Am dat pe ei jumătate din salariul pe o lună… au meritat cu vârf și îndesat banii ăștia. După ce am terminat cu toate pregătirile am sunat călăuza. Mi-a spus să aștept, mă sună el, pentru că sunt o mulțime de aranjamente de făcut. Am înțeles. Am mai așteptat încă două săptămâni, timp în care îmi anunțasem și patronul că plec de la el.
Plecarea a fost în ziua de 27 octombrie 1999. Venise deja frigul… pe lângă bocanci mai cumpărasem și o geacă din fulgi de pinguin, de la un secondhand. Într-un rucsac am pus câteva conserve, pâine, un bidon cu apă, o sacoșă cu dresuri, câteva tricouri, un pulover și o pereche de pantaloni de schimb, o sacoșică cu ace, ațe și medicamente. Tot într-un rucsăcel mai mic am pus geaca groasă și câteva prosoape, șampon, săpun de față, o bucată de săpun de rufe, periuța de dinți și două suluri de hârtie igienică. Atâta mi-a trecut prin cap, atât am luat. Ba, a mai fost un lucru… Înainte de a ieși pe ușă, am închis o clipă ochii și m-am rugat câteva secunde. Mi-am lăsat bagajul jos și m-am întors în camera adolescenței mele… Într-un colț, spre răsărit, bătusem două cuie de care atârnasem două icoane. Una dintre ele o cumpărasem de la Sucevița, într-una dintre puținele excursii în care fusesem în copilărie. Am luat-o și pe Măicuța Domnului cu mine și în mine
Din orășelul natal până la București e cale destul de lungă, cam vreo 2-3 ore de mers cu trenul. În Gara de Nord mi-am dat seama cam câți suntem. Mulți… fiecare călăuză avea grupul ei. Erau oameni și din Republica Moldova, în special femei de vârste diferite. Mi-am dat seama după vorba lor rotundă și după aspectul lor exterior… arată altfel. Îmi este destul de greu să explic cum… doar altfel. Din orașul natal erau două călăuze, una avea 10 oameni, cealaltă doar 4. De fapt, cei patru erau perechi. Surpriza a fost că un bărbat din cei doi era un fost coleg de liceu și de clasă! Bucuria a fost mare din partea noastră, pentru că imediat ne-am apucat de povestit amintiri…
Drumul până la graniță a fost destul de scurt. La trecerea peste Dunăre au început problemele! La o parte dintre noi (printre care și noi) le-a fost refuzată trecerea. În plus, ne-am trezit cu o ștampilă pe pașaportul nou-nouț de toată frumusețea! Refuzat! OK… m-am dus la călăuză și am întrebat-o. Răspunsul a fost scurt și la subiect: e prea lacom vameșul de serviciu, așteptăm altă tură.
Am trecut Dunărea noaptea… mă uitam la malul care se îndepărta fără regret. Sincer. M-am întors spre malul celălalt, așteptând. Călăuza a venit spre noi și ne-a spus: să vă uitați tot drumul după mine, pentru că se va merge doar noaptea. Fiecare popas are locul lui exact, iar dacă cineva încetinește ritmul atunci sunt nevoit să-l las. Suntem în total 120 de oameni, deci a risca 119 pentru unul mi se pare o prostie…
Atunci, în momentul acela, mi-am adus aminte de câteva scene văzute la televizor. O turmă de animale alergată de un tigru. Cel mai slab, mai mic, rămâne întotdeauna în urmă… urma care scapă turma… Aici era pe dos!
La debarcare am avut parte de o altă surpriză! Dispăruse călăuza cu care vorbisem. M-am dus la alta și-am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a spus că cel cu care vorbisem a avut probleme foarte mari la vamă. Vameșul l-a lăsat doar să treacă Dunărea dar i-a oprit pașaportul. Primul primise doar 100 de mărci de la noi, restul i-am spus că îi dau în tranșe, pe măsură ce trecem țările. L-am rugat pe cel nou să ne ia și pe noi… a acceptat. Discuția noastră a fost ascultată de doi băieți tineri din Iași. Și ei aveau aceeași problemă: le dispăruse călăuza cu care vorbiseră! Apoi a mai venit o pereche, tot din Iași. Deci până la urmă, ne-am adunat 10 oameni. Călăuza asta era altfel, era la început de „meserie”. Ne-a spus că ne poate duce undeva, unde ne putem odihni și, eventual, să avem și ceva de lucru. M-am bucurat în sinea mea… era ceva mai bun decât să fii abandonat.
Restul nopții l-am petrecut într-un marș forțat. I-am mulțumit lui D-zeu pentru bocancii ăia cred de mii de ori. Popas se făcea doar la 3-4 ore, timp de 15-20 min, pentru necesități fiziologice și o țigară fumată așa cum doar prin filme văzusem. Cei care au făcut serviciul militar știu.
O parte din Bulgaria am trecut-o cu ajutorul unui camion. O româncă era căsătorită cu un bulgar și, amândoi, se ocupau cu transportul de persoane. Într-un camion încap cam 60 de persoane… știți cum? Ca sardelele dintr-o cutie de conserve. Se lua prețul pe cap de om. Era un drum intern, deci riscul de a fi prinși era destul de mic. Pentru cei câțiva kilometri parcurși cereau între 30 și 50 de mărci, depinde de numărul de persoane. În fine! Din camioane am coborât la poalele unor munți… Era întuneric, totuși vedeam. Omul are capacitatea extraordinară de adaptare a simțurilor, mai ales când animalul din el e treaz. Fiecare călăuză se ocupa de grupul ei. A noastră ne-a spus să ne aranjăm cât mai comod bagajele, pentru că începe urcușul. Abia atunci am băgat de seamă… călăuzele aveam doar borsetă și o mică gentuță în spate. Atât. Toți erau îmbrăcați cu salopete de doc, bocanci cu talpă groasă și căciulă trasă pe urechi.
Deci… coborâsem destul de aproape de munte. Până acolo, însă, mai era ceva de mers. A început un galop nebun, o mulțime de oameni cu bagaje, alergând spre pădurea ce se vedea în zare. Soarele dădea să apară. Oricând puteam fi zăriți, prinși, închiși, bătuți și trimiși înapoi. Plus interdicție pe pașaport. Am ajuns cu bine la pădure și-am intrat în ea cât mai adânc. Când cel din frunte s-a oprit și a ridicat mâna în semn de popas toată lumea s-a prăbușit jos. Eu am căutat un loc mai în spate, așa cum am făcut mereu… abia atunci am observat ceva mișcându-se. Una dintre călăuze, cea din Moldova, era cea care făcea „curățenie”. Pe unde trece un om abia se vede urma, doar cei experimentați cunosc urmele… dar p-acolo pe unde au trecut peste o sută?!? M-a văzut și mi-a spus să mă duc la odihnă, că greul de-abia acum începe. Mi-a arătat cu mâna muntele din spate. Câtă dreptate avea!
Cum se lăsa soarele, cum porneam la drum. Ți se pare că-i o joacă muntele?!? Ooooo… prietene… am fost printre puținii norocoși din grup. Anii de volei și de atletism au făcut să cunosc pragul de epuizare aparentă, cum se trece de el și cum să-mi fac organismul să mă asculte în loc să-l ascult eu pe el. Au urmat râpi, urcușuri, un drum care părea fără sfârșit. Vedeam doar pe cel din față, întotdeauna altul… oameni care gem, plâng, și merg la un moment dat ca roboții. Eram la a treia noapte de mers în pas de marș forțat. Fostul soț a vrut să abandoneze chiar din prima zi pe munte. Am tras de el și i-am zis că dacă renunță îl las acolo! Probabil că s-a speriat și a mers mai departe. În următoarea noapte, la un coborâș mai abrupt a alunecat și a căzut. L-am tras un pic mai deoparte din drum, altfel ar fi dat lumea peste el. Locul era destul de larg în aparență, însă rădăcinile copacilor împiedicau urcușul, Erau copaci tineri, rădăcinile fragile și ascunse printre pătura de frunze. Trebuia să „simți” pe unde calci, ori asta e ceva pe care-l ai în tine. Altfel…
Glezna îl durea crunt. Am alergat (mă întreb și acum cum am putut să mai alerg!) până la una dintre călăuze. I-am spus de accident. A venit repede, s-a uitat la picior, a pipăit și a spus scurt: e doar o entorsă, are să se umfle un pic și atât. I-a spus să se ridice și să meargă.
A refuzat să se ridice, măcar să încerce. Se vedea pe fața lui chinul durerii, cunosc transpirația care te dă de gol. Era momentul unei decizii rapide… i-am spus călăuzei că rămân acolo, mai avem mâncare și apă pentru câteva zile, timp în care se poate odihni. A rămas omul în cumpănă. Între timp, mai veniseră și alții în jurul nostru. Călăuza mi-a spus că e de acord, chiar dacă se vedea pe fața lui nehotărârea. M-am așezat jos, lângă fostul soț. Atunci au venit cei doi băieți din Iași și mi-au propus ceva ce m-a uimit. S-au oferit să-l care pe cel de lângă mine, să-l sprijine între ei.
Am lăsat atunci pe munte aproape tot ce luaserăm cu noi. Din trei rucsace am făcut unul singur, atât cât am putut să car. Au urmat două nopți crunte, în care, la popasuri, doar fumam. Mă apucasem de fumat și de cafea doar după căsătorie… Mâncarea și apa o păstram pentru el, întotdeauna a fost mai problematic la mâncare. Piciorul se umflase crunt, avea temperatură și începuse să aiurească. Atunci mi-am dat seama de încă o deosebire dintre noi… una e să vezi muntele din scaunul mașinii și alta e să te urci pe munte…
În noaptea de 1 noiembrie am trecut granița. M-am amăgit că greul a trecut… cât m-am înșelat!

-va urma-

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: