Primul meu jurnal online pe un CMS

O altă lume

-continuare din „Drumul”-

Granița pe care am trecut-o era, de fapt, o șosea. Ajuseserăm la marginea unei șosele mari, luminate, așa cum doar la televizor văzusem. Mașinile treceau cu viteză, era pentru prima oară când eram atât de aproape de „civilizație”! Până atunci, tot drumul s-a făcut cât mai departe de oameni, văzusem doar de la distanță lumini. Aici relieful era mai lin, era foarte dificil să te ascunzi. Călăuzele au împărțit oamenii în grupuri mici, de maxim zece oameni. Se aștepta între tufișurile scunde, în poziția stând în genunchi sau culcat la pământ, după cum era nevoie. Atunci când se făcea o mică pauză în trecerea mașinilor, abia atunci se putea trece. Se lucra cu mare acuratețe, aproape ca un cronometru. Traversarea se făcea în fugă. Abia atunci, la acea trecere, am avut singurul accident din tot drumul. O pietricică mi-a intrat în bocanc! Am neglijat-o… urmarea? Mi-a făcut o bășică de toată frumusețea… Dar am trecut cu bine! Și eu și el, lucrul care conta cel mai mult atunci. Restul nopții l-am petrecut mergând (din nou), de data asta „altfel”. Încerc să descriu „mersul” cam așa: „mergi încet, aleargă, culcat, sus, aleargă, culcat”! Mă obișnuisem atât de mult cu durerea fizică, încât trecerea timpului devenise irelevantă. Executam toți ordinele ca niște automate. Intrasem destul de mult pe teritoriul Greciei, satele se vedeau destul de aproape, câine începuseră să ne simtă și să latre. Ne-am oprit la un moment dat, cerul începuse deja să se lumineze. Am căzut toți, fiecare pe unde am putut, rupți de oboseală.
A venit o altă noapte… am întrebat călăuza cam cât mai avem de mers. Și-a pus degetul la gură și-am înțeles că, atunci când poate, o să vorbească. Ne-am ridicat cu toții și am purces din nou în acel marș ciudat, în ritmul acela nebun… La un moment dat am auzit destul de aproape niște câini și pași. Toți intrasem în panică! Am auzit doar că patrula de grăniceri își făcea rondul. Alarmă falsă! Erau niște oameni la vânătoare. Totuși, dacă ne vedeau, era de ajuns un singur telefon… Mi s-a părut destul de ciudat, pentru că eram destul de departe de ceea ce mi s-a spus a fi granița. La un moment dat am auzit niște strigăte, câinii au început să latre mai tare, furioși. Am început cu toții să fugim… auzeam în jurul meu gloanțele șuierând…
Intrasem pe un teren destul de curat, doar câteva tufișuri pitice. Mi-am dat seama abia atunci că am rămas singură, toți din jurul meu dispăruseră. La marginea drumului am zărit un fel de tufiș des… am sărit în el fără să stau pe gânduri! M-am trezit „învelită” pur și simplu de crengile tufișului. Încercam să-mi mișc mâna și mi-am dat seama că sunt imobilizată în el. Era un tufiș de zmeură… recunoșteam mirosul din copilărie. La câțiva pași de mine am văzut grupul de oameni cu arme și doi câini. Îmi era imposibil să înțeleg ce spun, mă gândeam că acei câini îmi simt mirosul și le dau de veste. Îmi era atât de frică… Câinii au întors capul, au mirosit aerul și… au trecut mai departe! Am îndrăznit să respir doar după ce au dispărut cu toții din raza ochilor mei. Dau să mă mișc… imposibil! Mă ținea tufișul ăla ca într-o cămașă de forță. Am zis că mai stau un pic și încerc din nou. Atunci am auzit pași! Am recunoscut una dintre călăuze… I-am atras atenția și a venit să mă scoată de acolo. A fost foarte greu… singura modalitate care a funcționat ține de domeniul science fiction! Am început să mă mișc între ramuri „închipuindu-mi” că sunt ca o pisică! Da, exact! Doar pe pisici le-am văzut modulându-și corpul, trecurându-se prin locuri teribil de mici și de strâmte. În fine…
Ne-am alăturat grupului. Am observat că fiecare călăuză își adunase oamenii și vorbeau cu ei. Din ce am înțeles, fiecare avea ținta lui! Am auzit cuvintele „Plati” și „Vardar”. Călăuza din Moldova se dusese înainte, în localitatea Plati, să verifice dacă alarma a fost dată de către cineva. Când a revenit, am văzut că mulți răsuflă ușurați. În gând i-am mulțumit lui Dumnezeu, așa cum o făcusem de atâtea ori pe drum…
Ne oprisem la marginea unui râu. Numele râului este Vardar… am răsuflat ușurată, puteam în sfârșit să beau apă pe săturate, să mă spăl un pic pe față și pe mâini, să mă pieptăm… să mă simt din nou om. M-a oprit călăuza să beau apă, mi-a spus că apa e murdară, că pot să mă spăl și să-mi umezesc buzele, doar atât. L-am întrebat ce facem mai departe! Mi-a spus că e nevoie de niște bani pentru a putea cumpăra bilete de tren pentru noi, cei care venisem în grupa lui. Restul… să se descurce. I-am dat bani și l-am rugat să ne cumpere apă, țigări și ceva dulce, pe lângă biletele de tren. Mi-a spus că o să cumpere în funcție de cât ajung, în ordinea necesităților: bilet, țigări, apă și dulce doar dacă mai rămâne. Și a plecat! Ne găsise un adăpost într-o casă părăsită, la marginea satului. Moldovenii plecaseră cu niște taxiuri și o dubiță cu ceva timp înainte de a pleca și noi. Ce s-a întâmplat cu restul? Cine știe…
Noi, cei din grup, ne așezasem fiecare pe la colțuri, cu bocancii scoși din picioare, fiecare căutând resturile de mâncare rămase. Oricât mi-a fost de greu să împart, totuși am rămas cu suficientă mâncare pentru încă vreo 2-3 zile. La un astfel de drum, oricât ar fi de greu de crezut, te saturi cu puțin… uneori și o singură felie de pâine unsă cu ceva, mestecată încet, încet… te satură.
Toți adormiseră… m-am ridicat încetișor și m-am dus la locul unde ar fi trebuit să fie o fereastră. Mă gândeam ce facem dacă călăuza a plecat difinitiv. Ar fi făcut și asta… doar dacă s-ar fi mulțumit cu 500 mărci de persoană. Mai aveam să-i dăm încă 300. I-am spus că-i dau doar când ajung acolo unde pot să dorm fără grijă. Mă uitam la linia orizontului și așteptam să văd primele nuanțe roșiatice ale răsăritului…
A venit ceva mai târziu, cam după vreo oră. Ne-a dat biletele de tren la fiecare și câte un pachet de țigări. Apă? Descoperise undeva aproape o țeavă cu apă potabilă. Ne-a mai spus ca să rămânem treji în tren, dacă adormim ne lasă acolo. Locurile din tren erau împrăștiate, grupate două câte două. Aveam doar o jumătate de oră la dispoziție să ne aranjăm cât de cât. În fine… ne-am suit în tren!
Mă uitam la cei din jur… Doamne, cât de diferiți eram! Veneam de undeva, dintr-un oraș înconjurat cu intreprinderi și uzine. Culoarea celor din orașul natal era undeva între galben și alb. Dacă vedeam vreun om mai colorat la față prin oraș știam că e din „afară”. Ori, ce vedeam eu, atunci, în tren, era o culoare arămie, sănătoasă. Lejeritate… multă lejeritate în mișcări și la vorbă. Mi-am mutat privirea pe geam… era frumos ce vedeam, multe livezi și parcele foarte îngrijite. Ne-am dat biletele la control fără a scoate vreun cuvânt. Călăuza a trecut o singură dată prin vagon și mi-a făcut semn cu capul să vin după el. Abia atunci am aflat și numele stației unde trebuia să coborâm… stația Livadia. L-am întrebat cum să recunosc ce scrie, pentru că aproape toate denumirile pe care am apucat să le văd sunt în limba greacă! Toate amintirile mele legate de acest alfabet fac parte din cunoștințele de la matematică și fizică din școală. Atunci mi-a scris pe o bucată de hârtie igienică numele orașului. M-am uitat de zeci de ori la hârtiuța aia, apoi m-am întors la locul meu. Partenerul meu deja se impacientase, lipsisem destul de mult. I-am explicat încet motivul… și m-am întors cu privirea spre geam…
Începusem să mă relaxez încetul cu încetul… așteptam doar să fac un duș fierbinte și să mă bag într-o lenjerie curată, să dorm fără grijă o zi întreagă…
Vise…

-va urma-

Anunțuri

Comments on: "O altă lume" (5)

  1. Impresionanta povestea. Dificile clipe ai trait… Ce sa zic, ai avut curajul de a nu o lasa balta. Se pare ca a meritat. Amintirile vor ramane mereu undeva sa -ti aduca aminte ca nimic nu e pe gratis.

    • Moi, îmi caut cuvintele, încercând să dau un înțeles corect al unei experiențe. Dificultățile le-am înțeles cu mult, mult timp mai târziu. Pentru că, atunci, am acționat doar în direcția lucrului care îmi producea bucurie. Restul devenise fără importanță. Am căutat întotdeauna să văd „frumosul”, „pozitivul”, din fiecare experiență trăită. Uneori am putut să fac asta, alteori mi-a fost imposibil.
      Și-apoi… de ce mi-ar fi fost teamă? Atunci o vedeam ca pe un ecran, în afara existenței mele. Eram „un copil, care gândea ca un copil…”.

  2. știu că pentru tine sunt experiențe care te-au marcat foarte puternic.
    Pentru mine, cititor, totul devine din ce în ce mai interesant. Aștept continuarea 🙂

    • Sunt plină de astfel de experiențe. La un moment dat mă întrebam dacă mai am loc în mine de „marcaje”! S-a dovedit însă că e loc destul, cu o condiție: să aștern în scris experiențele de care am avut parte. Și e destul de greu să faci așa ceva, pentru că…vorba răposatului Petre Țutea:
      E foarte greu, când ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieşire.

      • iar scrisul e o modalitate de a te elibera de ceea ce stă acolo ascuns și neștiut. În plus, sunt lecții de viață aici. Sunt lucruri despre care nu citești ăn cărți, lucruri despre care nu te învață nimeni. Dar care, dezvăluite, sunt mai prețioase decât orice fel de lecție.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: