Primul meu jurnal online pe un CMS

La Tănase

Mă liniștisem… el adormise. Puteam să respir liniștită, să rămân doar eu și cu gândurile mele. Mi-am privit mâinile, așezate cuminți pe genunchi. Soarele se juca cu ele luminându-le… mi-am întors fața către geam, să primesc cât mai mult din acea lumină. Și-am primit…
Vedeam cu inima. Cu inima mă bucuram de acel verde intens, de parcă mintea mea îmi juca tot felul de feste. Plecasem dintr-un loc în care deja toamna era pe trecute, unde crengile se scuturaseră demult de podoabele lor de peste an. Aici… e verde încă. Iar cerul? Ooo, era ca un înveliș blând peste acele nuanțe de verde, superbe, aproape imposibil de regăsit în altă parte. Vedeam perfecținea…
M-am trezit la realitate când au apărut din nou case în zare. Așteptam să aud numele localității următoare… și-am auzit „Livadia”. L-am trezit ușor, atingându-l pe mână. Am șoptit un „hai”… Am coborât rucsacul, l-am luat în spate și i-am întins mâna să se sprijine. Am coborât pe peron, așteptând să-i văd și pe ceilalți. Călăuza era deja jos și ne-a făcut semn către niște mese care se vedeau un pic mai încolo. Ne-am dus și ne-am așezat, grupați câte patru la fiecare masă. Ne-a întrebat dacă vrem să bem ceva… am ales cafea aproape toți, în afară de o singură pereche mai în vârstă. Ei au vrut bere…
Cafeaua era servită în cești mici, cu mult caimac. Mă uitam la ceșcuța aia cu ochi mari, pentru că eram învățată cu căni mari acasă. Și dulce… atât de dulce și de o aromă total diferită față de tăria și aroma cafelei făcute la filtru, cea cu care mă învățasem acasă. Am văzut pe călăuză cum vorbea la un telefon public. Discuția a durat destul de mult… Când a terminat de vorbit a venit spre noi și ne-a spus că avem ceva de așteptat. Cineva va veni să ne ia din gară. Acel cineva ne va găzdui și ne va da de lucru câteva luni de zile. Am avut curiozitatea să-l întreb dacă și el a lucrat acolo. Mi-a spus că da, altfel de unde era să știe atâtea.
M-am bucurat de aroma cafelei. Mă uitam în jur, să văd „orașul”. Care oraș? În jurul meu vedeam doar copaci și tufișuri. Casele, sau mai bine zis ceea ce s-ar fi putut numi civilizație, se vedea foarte departe de gară. Gara în sine era la câțiva kilometri de oraș!
Am mai băut încă o cafea, căci omul se lăsa destul de așteptat. Chiar dacă era cald afară, totuși oboseala din noi se vedea și se simțea. A mai dat un telefon… într-un târziu a apărut „omul”. Am aflat că numele lui e Tănase.
Era mic și rotund la corp. Pielea lui era arămie, un bronz „natural”, ca să zic așa. Se purta mândru, cu spatele drept, părul dat spre spate, hainele curate. S-a uitat scurt la noi, ne-a evaluat din ochi pe fiecare, apoi a început să vorbească cu călăuza în limba greacă. Apoi s-a întors spre noi și… ne-a vorbit într-o românească extrem de „ciudată” ca accent: „buna ziua! Ce făceți? Bine?”. Eram bucuroasă că vorbea limba noastră, măcar exista o cale de comunicare între noi. Am răspuns cu toții: „bine”. Apoi ne-a spus să mergem cu el, la mașină. Călăuza și-a luat la revedere de la noi, a spus că merge la niște cunoștințe să se odihnească câteva zile, apoi se întoarce… tot pe jos.
„Mașina” care ne aștepta era o dubiță. În ea ne-am așezat pe vine, pentru că dubița era goală… Pereții îi erau opaci, deci tot ce puteam vedea era doar prin geamul din față. Și-am văzut că am luat-o într-o direcție opusă orașului. Am avut curajul să-l întreb unde ne duce, căci orașul era în direcția opusă. A râs și ne-a spus că ne duce la el acasă, la oraș e multă poliție și e riscant.
Am ajuns la el „acasă” în scurt timp. Părăsisem șoseaua asfaltată și intrasem pe un drum de țară. Atunci, la marginea drumului, am apucat să văd cele mai mari fire de papură din viața mea de până atunci. La capătul drumului se vedea o casă mică, iar lângă ea… două corturi mari făcute din scândură și folie de plastic. În jurul lor se mișcau o mulțime de copii cu pielea de culoare arămie, asemănătoare cu a celui care conducea mașina. La țigani?!?
Refuzam să-mi dau crezare ochilor… ceea ce vedeam făcea parte dintr-o realitate străină de mine. Era creația altcuiva, în care am intrat din greșeală.
Eram un copil când am mâncat o bătaie cruntă din cauza țiganilor. Copil fiind, la țară, m-am jucat cu copii țiganilor vărari. Colindau toată țara vânzând var nestins. Asta era ocupația lor din tată-n fiu! Dădeau var pentru produse agricole. Satul lui mamaie era pustiu aproape, toți plecaseră la oraș. Rămăseseră doar bătrânii. Și mă cam săturasem să stau de vorbă doar cu mamaie. Eram atât de bucuroasă când am văzut și alți copii! Puțin mi-a păsat că ei sunt… altfel. M-a prins unchiul meu și m-a luat de acolo pe sus… tot drumul a dat în mine ca o bestie orbită de furie. Mi-a spus că mă educă el dacă părinții mei mă lasă de izbeliște. Aceeași metodă o folosea și cu fetița lui, singura pe atunci. Eram un copil… am încercat să înțeleg ce rău am făcut și cui.
Intrasem într-un cerc amețitor. Toate aceste amintiri au năvălit peste mine aproape instantaneu… timpul parcă se dilatase iar eu, eu, eram din nou acel copil mic și bătut crunt doar pentru că se juca cu „purandeii”…
Aproape că uitasem episodul de la 5-6 anișori. Mi-am amintit de el doar când am văzut corturile…
Știi de ce-ți spun toate astea prietene? Pentru că ani în șir doar tu m-ai acultat și ai ținut minte bucuria mea de copil. Căci, da, copii pun semnul egal în tot și toate… exact ca tine, ca mine. Mi-au trebuit doar câțiva ani să înțeleg că eu creasem acea realitate.
Era să uit de unchiul! Toată lumea se grăbește să judece după „cum” și după „ce”. Puțină lume se întreabă și „de ce”. Ei bine, cu puțin timp înainte de incident a avut parte de un necaz. Soția lui a murit, lăsându-l singur cu fetița…

-va urma-

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: