Primul meu jurnal online pe un CMS

Coconul

Cât mai departe de oraș, de zgomot… era tot ce mai aveam amândoi în minte.

Plănuisem să facem un drum până la pădurea care se vedea pe hartă. Ne-am strecurat printre străduțe, căutând din ochi pata de verdeață, de parcă acolo am fi găsit liniștea… SURSA.

Urcușul a fost destul de greu. Soarele începuse să aprindă trotuarele și șoseaua întortocheată, circulată de mașini, motociclete și autobuze. Blocurile, cu cel mult patru etaje, păreau din ce în ce mai mici, topite și ele de soare.

Am mai făcut pauze din urcuș, admirând florile din ghivecele așezate pe balcoane sau ferestre. Uneori, ridicam nasurile în aer, adulmecând… Salcâmii! Au înflorit salcâmii! Dintre ramurile pline cu frunze se ițeau floricele mici, albe, pline de sevă. În jurul lor, „hărnicuțele” zburătoare își vedeau zi de treaba lor, așa cum fac zi de zi, primăvară de primăvară, an de an.

Singurul popas pentru contactul cu „civilizația” a fost cumpărarea unui bidon cu apă. Am omis să luăm de-acasă, de-altfel a fost bine, scutindu-ne de cărat ceva în spate, o mare parte de drum.

Copacii se vedeau în zare, păreau atât de aproape… doar păreau. De fiecare dată aveam senzația că am ajuns. Era ca un miraj…

Apoi, am dat peste un gard vopsit în albastru. Aparținea unei școli. Ne-am strecurat pe lângă el, uitându-ne la terenurile amenajate simplu. Suișul l-am continuat pe lângă gard, pe niște trepte din piatră. Vorbeam… Apoi dintr-o dată, am auzit ceva. Era… ca o chemare… Am amuțit.

Pe lângă gard, la capăt, ne așteptau pădurea…

Ne-am strecurat printre ei, printre copaci, cu rușine. Mi se părea că intru într-un templu. Piatra pe care călcasem până atunci se transformase într-un covor moale, catifelat, plin de crenguțe subțiri, uscate. Din covorul uscat se ridicau cu blândețe fire subțiri de iarbă, floricele mici și colorate… Atât de delicate…

Sus, cât mai sus… Cât mai departe de clădiri și zgomot! Ne-am oprit lângă bolovan imens. Pe el, licheni galbeni plini de viață. Printre ei mișunau furnici și gândăcei minusculi roșii.

Viață! Peste tot există viață!

Gecile le-am pus pe jos. Ne-am așezat pe ele. Mi-am întors fața în sus, uitându-mă printre crengi, la soare. Am respirat adânc… adânc cât să-mi ajungă aerul peste tot, în fiecare celulă. Am închis ochii, rupându-mă de tot și de toate. Ca un făcut, tot păsăretul a început un concert sublim, cu ritm lent. Un cântec de leagăn…

Atunci a început minunea…

Fire lungi și albe, de un alb transparent, tremurătoare, au început să iasă din pământ în jurul meu. M-am lăsat învăluită de ele. Păreau atât de firave! Îmi era frică să mă mișc, să le sperii, chiar și printr-un clipit de gene… Și-au continuat urcușul legănat, din ce în ce mai încrezătoare. Pe coloană simțeam o căldură blândă. Mii de mâini parcă îmi frecau coloana, lăsând în urma lor o căldură greu de descris în cuvinte.

Firele albe mă învăluiseră blând, ca într-un cocon. Iarba se catifelase și mai tare, devenind un pat imens. Soarele se retrăsese cu jenă printre ramuri, lăsându-mă să mă bucur doar de căldura lui…

Am adormit… cine știe cât? Timpul dispăruse. Se oprise totul în loc. Eram într-un cocon. Din realitatea din care venisem mai rămăsese doar respirația lui Șerban. Mi-am întors capul spre el. Se așezase jos, la fel ca mine. Adormise.

Am zâmbit blând. Un astfel de somn e tot ce aveam nevoie… poate de luni întregi. Sau ani…

MAMA, Gheea, PachaMama, Terra, ne-a dăruit ceva din ea, așa cum se pricepe…

Cât a trecut? Mi s-a părut fără rost să mă uit la ceas…

Într-un târziu am simțit trezirea. Câteva raze de soare începuseră să fie din ce în ce mai insistente, de parcă ne șopteau: „hai, sus!”

Am coborât spre civilizație. Acolo era o altă lume… Ne vedea cu greu să ne desprindem.

La ieșire, pădurea ne-a mai făcut ceva cadou. O mică pădurice din cactuși, cu forme ciudate. Ceva mai încolo, la umbra unor smochini pitici, niște pete de roșu luminau ca niște felinare din pădura de iarbă deasă. Maci! Șerban a luat aparatul foto cu el, uitând de scaieți, de gropi și pietre…

Îmi este greu să uit. Îmi este greu să mă desprind de căldura coconului în care am fost găzduită, chiar și pentru câteva ore. Toată ziua m-am gândit la ea… la Pacha Mama… sau Gheea… Sau Terra…

MULȚUMIM!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: