Primul meu jurnal online pe un CMS

 Anu adormise. Era obosit. Somnul i-a fost scurt căci se simți dus în altă parte. „Iar?!?” murmură încet, încercând să mai doarmă un pic. Atunci vocea, acea Voce îl îndemnă să se ridice:

Hai, sus! Hai că ai treabă…”.

Ce treabă mai am de făcut?

Deschide ochii și ai să înțelegi”.

Bine, bine…”.

Se duse odihna lui… Deschise ochii și văzu că se află la marginea unei păduri. Dincolo de locul unde se afla, era o clădire mare, cu ferestre imense. Liniște. „Ce întuneric!” gândi Anu. „Ditamai casa și goală!”. Se întinse pe spate, căutând stelele. „Ioteee, până și cerul e negru!. Dar eu văd! De unde vine lumina asta?!?

Abia atunci văzu că el însuși lumina. Își întinse mâinile înainte și-și văzu degetele pline de lumină. Coborî ochii și văzu și picioarele învăluite în aceeași lumină. Se ridică și făcu câțiva pași. Privi în urmă… pe locul unde pașii lui atingeau pământul, rămânea o urmă mai slabă ca intensitate. Se uită la corp. Abia atunci realiză că el tot lumina. Culoarea lui era culoarea albastră! Lumina albastră îl înconjura peste tot, de sus până jos. Era o senzație de bine.

Vocea îl îndemnă :

Hai! Mai ai de gând să te admiri mult? Ai treabă!”.

Anu scoase un murmur, ca ripostă.

Daaaa… mă duc…”.

Se ridică și se îndreptă spre castel. Pe drum se întrebă:

Ce să fac eu acolo, că-i pustiu și tare întuneric!”.

Tu du-te că ai să știi…”.

Da, da, știu. Mă trimeți mereu fără să știu ce am de făcut! Mereu sunt pus la probe!”.

Ajunse la castel și văzu ușa deschisă. Intră și făcu un tur cu ochii. Picturi pe pereți, draperii imense, cristaluri, statui de peste doi metri înălțime… Gândi: „Doaaaamne! La ce folosește adunătura asta?!?”. Ridică din umeri. Căuta ALTCEVA, CĂCI ADUNATURA AIA ERA UN NIMIC PENTRU EL. Abia atunci zări ceva viu, lucind într-un colț. Se uită mai bine. Da, ceva era acolo! „În sfârșit!” își zise Anu. „Cred că după asta am venit”.

Luminița era slabă, abia se zărea. Spre surprinderea lui, era o formă mișcătoare. Respira. Ascultând mai cu atenție își dădu seama că luminița ofta… „Măi să fie…”. Se duse direct la ce văzuse și auzise. Da, a ghicit bine. Era un trup ghemuit. Se uită la el și zise: „Da ce-i cu tine, măi? Ce cauți tu aici în pustiimea asta? Vrei să vii cu mine?”. Trupul ființei începuse să lumineze ceva mai vioi. Tăcea. Ochii se uitau peste tot în jur, cu spaimă. Anu zise: „Hai, măi, că că te scot eu afară. Am văzut că picioarele ți le-ai lăsat în altă parte. Doar ele sunt slabe…. În rest ești bine”. Abia atunci ființa se uită la Anu cu ochii mari. Anu se aplecă și-i întinse mâna. Ființa își ridică mâinile. Tremura de slăbiciune și de frică. Anu își trase răsuflarea și-l săltă sus. Abia simțea greutatea… „Mulțam!” îi zise în gând celui care i-a dăruit costumul albastru…

Scoase afară corpul și căută cu ochii un loc de adăpost. Abia atunci văzu curtea plină de mașini. Trase o înjurătură plină de năduf… „tu-i mama lor de fiare…”. Lăsă corpul să se sprijine de caroserie. Se uită la ființa aia. Corpul îi lumina slab… Își ridicase ochii spre cer. Lacrimile curgeau lin, de parcă au fost adunate în zeci de ani. Respira adânc, de parcă uitase să mai și respire.

Anu vorbea cu el însuși, căci îi era rușine să distrugă liniștea plânsului sincer, din inimă, la care asista. „Daaa… da bine, măi suflete! Plângi, că mult ți-a mai trebuit să stai acolo ca să înțelegi... De-acum ești bine. M-au trimis după tine și-am venit.

Dădu să plece. Ființa se întoarse spre el și întinse o mână. Se ruga cu ochii. Atunci Anu îi zise: „Mă întorc! Mai fac un tur în casa să văz de-a mai rămas ceva sau cineva acolo”. Ființa se târî după el până la marginea mașinii. Picioare avea, dar ele îi erau fără de folos. De la genunchi în jos picioarele erau negre…

Anu intră din nou pe ușa casei. De data asta se uită mai cu atenție. Abia atunci văzu ceva ce-i scăpase prima oară. STATUILE AVEAU OCHI. VII. Tronau de la înălțime și-l priveau pe Anu pline de dispreț și amenințare. Anu zâmbi șugubăț, trase aer în piept și începu să vorbească… Ciudat! În loc de vorbe el auzi altceva, ca o muzică. Îi plăcu tare mult ceea ce cânta. Sub picioare simți cum podeaua se cutremură. De pe la colțuri începuse să se vadă crăpături. „Măi să fie…” își zise Anu. Ridică ochii și văzu ochii statuilor. Ochii lor priveau cu spaimă în jos, la baza piedestalelor unde erau urcate. Firicele de nisip curgeau pe podea din ele. Una dintre statui căzu cu zgomot. Anu continua să cânte. Atunci auzi Vocea: „Gata! Ți-ai terminat treaba. Ajunge”. „Da, ai dreptate. Ce e prea mult strică.”

Anu ieși din castel. Se îndreptă spre mașina unde lăsase sufletul. Îl vedea cum se uită cu spaimă spre castel. „Gata, am venit. Hai să mergem…

Unde să mai merg acum? se întreba Anu. Se aplecă spre ființă și… adormi, de parcă fusese scos din acea realitate.

Se trezi din nou acolo unde adormise prima oară. Răsufla rar și calm. Revedea TOT VISUL. Dar… a fost vis?!? Era prea real ca să fie doar o himeră! Își zise: „păi da, că pe mine mă trimeți la… mai bine tac. Dacă eu tac și tu taci… VOCE!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: