Primul meu jurnal online pe un CMS

 Anu se trezi în altă parte. Era o cameră mare, mobilată destul de sumar. Se ridică în picioare, rotindu-și ochii de jur împrejur, încercând să afle de ce se află aici.

Camera părea a fi părăsită de curând. Putea fi orice, arăta ca și cameră de primit oaspeți, și dormitor, și un loc unde se putea pregăti ceva de mâncare. A ajuns la concluzia asta abia după ce a văzut masa cu scaune, un robinet, vase, mai multe din dotările necesare dintr-o bucătărie simplă.

Se așeză pe marginea patului din cameră și se gândi: „Ce caut eu aici? Până acum eram trimis să fac tot felul de treburi, ba să curăț, ba să vorbesc, deci ce am de făcut ȘI de data asta?”. De obicei i se răspundea prin cuvinte. De data asta a primit alt răspuns, sub o altă formă.

Pe măsuța mică de lângă chiuvetă a apărut un coș din nuiele. Dacă toate lucrurile din cameră arătau a fi folosite, coșul apărut arăta ca nou, de parcă abia atunci ieșise din mâinile meșteșugarului. Se ridică și se apropie de coș. Surpriză… În coș se aflau câțiva pești frumoși, mari, proaspeți.

Dacă peștii ar fi mișcat un pic, ar fi știut ce să facă. Așa, ei arătau ca și morți. Ca un răspuns la întrebări, a mai apărut ceva lângă coș: un cuțit și un fund făcut din lemn. „Aaaa, cred că am înțeles! Trebuie să curăț peștii?”.

În zadar a așteptat vreun răspuns. Anu și-a dat seama că Vocea, cea care-i răspundea mereu la întrebări, era fără putere acolo unde se afla. Sau poate că îi era greu să comunice prin metoda obișnuită. În schimb, putea să materializeze! „Bun și atît, decât deloc!” gândi Anu.

A luat un pește. După ce l-a pus pe fundul din lemn, peștele a dat semne de viață! Anu s-a speriat bine de tot… S-a dat mai într-o parte, urmărind. Peștele s-a mișcat din nou, de data asta „altfel”. Ceva se mișca în interiorul peștelui. „Ia te uită! Ce mai e și asta?!?”. Era uimit de spectacol. Pentru prima oară când asista la așa ceva: un pește care părea a fi cuprins de crampe! „Ceva”-ul se mișca și cu mai multă viteză în interiorul peștelui, căutând să iasă. După un timp, gura peștelui se deschise larg, lăsând loc să iasă din ea… o ființă. Anu încerca să înțeleagă ce e. Ființa semăna cu multe, începând de la șopârlă până la un pui de crocodil. Ieșise deja pe jumătate când s-a oprit. Se pare că obosise. Respira aerul repede. Pielea îi era roză, de un roz deschis. Anu se gândi să-i vorbească: „Hai măi, dacă tot vrei să ieși de-acolo, mai fă un pic de efort. Dacă vrei să te ajut, spune-mi!”.

Cuvintele lui Anu au primit imediat un răspuns. Vietatea se uită direct la Anu, de parcă auzise. Imediat începu din nou să se miște, scoțându-și corpul din peștele adoptiv. Era obosit de efort. Anu se apropie și îl lua cu grijă în mâini, îl puse jos, pe podeaua din lemn. Vietatea rămase nemișcată.

„Ce să fac eu cu tine, măi?” se gândi Anu. Micuțul începuse să se miște, adulmecând prin jur, încercând să se familiarizeze cu locul. Din ce în ce prinsese curaj. Anu îl îndemnă: „Hai! Du-te și explorează locul. Eu mai am ceva treabă…”. Se duse din nou la coș. Vietatea se apropie de piciorul lui Anu. Își ridică botul. De data asta, Anu lăsă baltă orice treabă. „Da, exact! CE SĂ FAC EU CU TINE? Și eu mă întreb… ”. Vietatea începu să umble prin toată camera, din ce în ce mai vioaie. Odată cu mișcarea începuse să crească. CREȘTEA! Anu se gândi să-l pună într-o cușcă. „Dacă mai crește așa, ce fac? Și cât mai stau aici?” Deja Anu era pus în încurcătură…

Micul crocodil (căci începuse să semene oarecum cu așa ceva) se oprise din mișcare la cuvântul „cușcă”. Se uita cu ochii mari la Anu, de parcă era necăjit la ideea de a fii închis într-o cușcă. Parcă se ghemuise în el, devenind mai mic… Anu și-a dat seama că trebuie să fie foarte atent la ceea ce gândește, pentru că vietatea aia auzea TOT.

„Bine… te las liber. Fii și tu atent pe unde umbli, că ești mic încă și dau peste tine. Ca să te joci, îți pun un lighenaș cu apă în colț. Cred că îți place apa, dară de-acolo vii… ”. Vietatea tresări. Anu umplu un lighenaș și-l puse jos. Sprintenă, mica vietate se strecură în apă. Începu să se joace. Stropii de apă săriră în jur… Anu se gândi să-l certe, apoi i se păru deplasat. Era prea mare bucuria la care asista! „Zburdă, puiule, zburdă…”.

Se așeză la marginea patului și se uita la joaca puiului. Uneori, vietatea se oprea și-și așeza capul la margine, uitându-se la Anu. Ochii erau ficși, fără a emite ceva prin privirea lor. Apoi se petrecu ceva ce l-a contrariat pe Anu! Simți CĂLDURĂ! Ființa emitea o căldură subtilă, aproape imperceptibilă. „Reptilele sunt capabile să iubească?!? Doar iubirea poate emite o astfel de căldură!”.

Lucrurile din jur începuseră să-și piardă din contur. Anu simți că este ridicat și tras ca de un magnet invizibil. Toate imaginile pe care le vedea devenea din ce în ce mai estompate, amestecându-se, până când deveniră un punct abia perceptibil. Apoi și el, punctul, dispăru.

Anu stătea nemișcat, gândindu-se la cele văzute și simțite. „Și reptilele sunt capabile să iubească?!?”.

Ideea în sine i se părea greu de acceptat. Totuși, acea căldură emisă era imposibil de imitat sau de copiat. „Mulțam!”, mai apucă să zică, căci simți cum adoarme brusc. Lecția se terminase.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: