Primul meu jurnal online pe un CMS

Archive for the ‘Mentorat Terapia Prin Scris’ Category

Cine naiba m-a pus?!?

Cine naiba m-a pus?!? Dracul din mine în mod sigur!  E prieten cu toată lumea. Cu o singură excepţie…  MIE!

Da, dracul meu mă trage înapoi în loc să mă stimuleze. E leneş. Vrei o dovadă? Uite cât praf s-a aşezat pe acest sit! 😦

E empatic. Mă face să plâng, aşa… de plăcere. D-aia mă şi cert uneori cu el!

Are memorie… Îmi aminteşte de responsabilităţi, de obligaţii, de calcule, cifre, de realitate, de tot ceea ce mă face să aterizez cu picioarele pe pământ, E dat dracului!

Dracul meu îmi adună herghelia de gânduri personală şi îi dă o direcţie precisă… Ori e ca el ori e ca mine! Zău dacă ştiu uneori care e herghelia lui şi care-i a mea!

E non-conformist. Îi place să i se respecte regulile, dar dacă-l întrebi şi care sunt alea ridică din umeri. Sunt reguli aflate doar pe moment, şi doar după ce ai făcut ceva care l-a deranjat! La naiba… Cine poate să se înţeleagă cu dracul? Poate al drac!

Dracului meu îi place să mestece. Aşa. Din joacă. Cam de toate, inclusiv culori. Aranjează culorile (frumos) şi-apoi le amestecă. Brusc, dintr-o dată. Pe toate! În faţa lui toate culorile sunt la fel! Şi după ce le amestecă se uită mirat la rezultat, Ce haos!!! EU am făcut asta?!?  Apoi pleacă! Mai trebuie să facă şi curăţenie? Deja ceri prea mult de la el… Lasă-l că-şi face el singur curăţenie. Şi chiar face!

Observă fără să vadă cu ochii. Vederea lui e mai ceva ca laserul.  De fapt, e o combinaţie între laser şi-un microscop electronic. Detectează de la distanţă ce îi face LUI bine. Dar mie?!?

Dracul meu e prieten cu toată lumea, începând cu cei care mai poartă (încă) opinci şi cei care poartă coroane. E un non-conformist în multe. Cam în prea multe!

Dracul meu e o fire groaznic de caritabilă. Când vede unul mai necăjit, uită de multe. Dă în stânga şi dreapta, ajută fără să ceară, se chinuie să explice, pierzând timp preţios, de multe ori uitând de cei care-l aşteaptă. Şi culmea! Tot el se plânge că e nebăgat în seamă! Dar asta vine doar după…

Îi place să se uite la lucruri frumoase. Dar atât! Doar să se uite. Îi displace să aibă cam multe. Mulţi zic că-i zgârcit! Aşa! Şi? El are politica lui în privinţa valorii. Şi ţine mult la valorile lui! Clar?

Dracul meu e al… dracului de romantic! Se uită ore în şir la ce-i place. Se relaxează. Gândeşte. Ore în şir. Poate şi zile! Dacă îl întrebi ce face zice că e la lucru…

Dacă dracul meu tace într-o conversaţie e grav. Înseamnă că e pus în încurcătură. Adică trebuie să-şi rearanjeze propria-i turmă. Ai înţeles? I-ai dat (alte) bătăi de cap!

Dracul meu face multe presupuneri că eu ştiu ceea ce el ştieI Dacă-i atrag atenţia se enervează. La ce (mai) folosesc argumentele? Deja e scos din „papuci”!

Dracului meu îi place să pună punctul pe „I”. Şi caută punctul ăsta până-l găseşte! Ce importanţă mai are dacă vine „acasă” plin de nămol de prin locurile pe unde a umblat? Să te fereşti să îi atragi atenţia de mizerie. Ţi-o trânteşte senin, ca un copil… Îţi mai şi spune că tot din nămol ies şi nuferii… Poţi să te superi?!? Doamne-fereşte! E impecabil în ceea ce spune. Cu argumente!

Dracul meu de dependent de puţine lucruri dar care-i sunt… sfinte! Da. E dependent de confort. Dacă îi arăţi ce înseamnă „confort” îşi face cruce şi pleacă. Da, da, aţi citit bine! Dracul meu e al drac de credincios! Şi ştiţi de ce? Pentru că pentru el luxul e o risipă… Dă prea multe bătăi de cap! Lui!

Dracului meu îi displace scandalul sau orice lucru care scoate zgomote ceva mai puternice. E o fire prea armonioasă ca să accepte scandalul şi/sau dizarmonia. Pleacă fără să se uite înapoi. Şi fără regrete. Cui sunt de folos?!?

Dracul meu e o fire plăcută, armonioasă. Uneori crezi că-i un înger. Doar uneori!

Dacă cineva îi dă îi dă cineva (prea multe) bătăi de cap pleacă. Îi ajunge herghelia lui, cea personală. E laş zici?!? he-he…  Ia încearcă tu să te iei de vreunul din caii lui şi-ai să vezi cam cât cântăreşte doar o părticică dintr-o copită de-a lui „specială”…

E ca un copil. Refuză să înveţe unele lucruri care-i displac. Face confuzii. E mai mult cu gândul la ce îl interesează pe el, la jucăriile lui, la caii din herghelia personală. E egoist?!? Aşa pare doar la prima vedere! Ce poţi să ceri de la un copil… decât să se joace?

Da… Dracul din mine m-a pus…

Dracul din mine a intrat în ultimul timp pe siturile unor vechi cunoştinţe din Virtualia. Bloggeri! Şi l-a apucat plânsul pe drac! Îl cert, îi şterg nasul şi ochii şi-i fac o comandă ca la armată: STÂNGA-NPREJUR!

Se execută. Fără cuvinte. E mut. În astfel de momente dracul meu e moale ca plastelina.
Da… Mi-am trimis dracul la recuperări.

Era să uit. Am plecat şi eu odată cu el. Doar e o părticică din mine. I-am dat „pastilele” care-i fac LUI bine. Dacă la dracul meu îi e bine, îmi e bine şi MIE!

P.S. Vezi c-am lăsat mai jos ceva. Ca să vezi şi tu ce înţeleg EU (împreună cu dracul din mine) prin medicament care face minuni…

PPS. Mai am şi alte medicamente, dar pe alt sit (click!). Sunt speciale. Îţi dau adevărate dureri de cap! Ţie, că mie mi-au dat destule… ŞI SĂ MAI ZICĂ CINEVA CĂ DRACUL E EGOIST! 

Anunțuri

Invizibil

 Clădirea era imensă. Semăna cu o hală de lucru obişnuită. Pereţii înalţi, văruiţi simplu într-un alb-gălbui, erau luminaţi prin lumina ferestrelor aflate la înălţime.

Mi-am luat ochii de la geamuri. Era bine! Simţeam cum căldura soarelui pătrunde prin ferestrele încadrate în ramuri groase din fier, cu vopseaua sărită pe ici-colo. Era bine… Îmi plăcea şi lumina albă în care se scălda totul.

Mi-am coborât ochii şi în sală, căci abia atunci urechile mele au început să „prindă viaţă”. Mai întâi văd, abia apoi aud.

Clădirea era plină de oameni, de vârste incerte şi sexe diferite, un adevărat furnicar în mişcare. Mi-am zis: „O zi de lucru obişnuită! Ia să vedem dacă găsesc şi eu aici ceva de făcut…”.

Mă învârteam în sală, urmărind cu ochii ceva la care m-aş putea pricepe. Toate maşinăriile de-acolo semănau cu un fel de maşini de cusut, de tăiat, toate de dimensiuni relativ mici. Ciudat era că maşinile apăreau şi dispăreau fără urme de pe mesele lungi, enorm de lungi. Şi, şi mai ciudat, oamenii prea puţin băgau de seamă faptul că maşinile apăreau şi dispăreau, de parcă ele, maşinăriile, făceau parte din recuzita unui spectacol de scamatorie. Puţini erau cei care se mişcau din locul lor, iar cei care o făceau, distanţa pe care se deplasau era mică, de parcă lumea lor, a muncitorilor, e tot acolo, în acel spaţiu mic doar de câţiva metri.

Din când în când se simţea o mică înviorare în apatia generală. Auzeam cum oamenii începeau să şuşotească între ei şi începeau să se agite, fără a-şi părăsi şi locul unde se aflau. Mi-a fost imposibil să înţeleg cuvintele schimbate între ei. Vorbeau cu faţa în jos, cu mâinile lucrând în continuare fără încetare. Abia atunci am observat că cineva, un bărbat îmbrăcat într-un halat lung albastru, circula cam peste tot în sală. Apărea şi dispărea prin sală la fel ca maşinile cu care lucrau oamenii. Era înalt, cu ceafa groasă, tuns scurt, periuţă. Am încercat să-i văd şi faţa… Imposibil.

Tot timpul se afla cu spatele la mine. Îşi vedea de treaba lui, fără a acorda o atenţie prea mare la mişcările celor din jur. Din când în când se retrăgea într-un fel de birou împrovizat ad-hoc într-un colţ al halei. Se uita la nişte hârtii, nota ceva pe ele, apoi se aşeza pe scaunul simplu din faţa mesei. Cămăruţa în care se retrăgea era un fel de încăpere mică, improvizată, fără uşă de intrare. Singurele piese din mobilier din cameră erau scaunul şi biroul de care am pomenit deja şi un dulap mare, cu uşi, aşezat într-un colţ. Atât. Simplu.

L-au urmărit ceva mai mult timp să văd ce face. Era singurul care se mişca liber dintre toţi! Am văzut cum se uita atent la ce scrie pe hârtiile din faţa lui, cum scoate altele noi şi se apucă de scris pe ele. Uneori trăgea linii pe hârtii, de parcă ar fi făcut un tabel. Scria şi punea hârtiile deoparte. La un moment dat s-a ridicat şi s-a dus la dulap, deschizând o uşă. Mi-a fost imposibil să văd ce-a scos de-acolo. A îndesat ceva sub braţ şi a ieşit din încăpere.

Trecea printre mesele de lucru fără să scoată o vorbă. Uneori, se oprea în spatele vreunui om şi îi lăsa pe masă, în faţa omului, ceva. Pleca fără să se mai uite. Trecea la altul, trăgea de sub braţ acel ceva, îl lăsa şi îşi urma drumul.

L-am urmărit destul de mult timp. Apoi, mi-am dat seama că fiecare om din hală primea acel ceva, pe rând, la intervale de timp neregulate. M-am aşezat şi eu la o masă, să văd dacă primesc şi eu acel ceva. Vroiam să ştiu ce e! Dar el trecea pe lângă mine, fără să se oprească. Am schimbat locul de câteva ori. Degeaba. Până la urmă m-am uitat peste umărul cuiva care tocmai primise „pachetul”. Şi mi-a venit să râd! Erau haine! Simple, în culori terne, fără nici un pic de strălucire. M-am mai uitat la cineva să văd dacă pachetul are acelaşi conţinut pentru toată lumea. Întradevăr, hainele primite erau cam aceleaşi…

L-am urmărit din nou, în încăperea unde se retrăgea. Mă uitam la ceafă, la părul tuns scurt, care începuse să încărunţească. M-am dus cât mai aproape de el şi-am început să îi vorbesc. Am văzut cum s-a ridicat de pe scaun, cum s-a dus la dulap, a deschis uşa şi a început să caute. M-am oprit din vorbă căci ceva era ciudat. Mi-am zis: „E surd sau se preface?”. Am ridicat şi mai tare tonul. Degeaba. M-am apucat să strig la el. Degeaba. Căuta cu mâinile în dulap, fără a da semne de nici un fel că ar fi auzit ceva.

Ganditorul_de_la_HamangiaAbia atunci mi-am dat seama de realitate. Trecusem prin hală, printre oameni, fără ca cineva să mă observe. Mă aşezasem între ei şi oamenii îşi vedeau mai departe de lucru. Vorbeau între ei prin mine. Mă aşezasem în spatele unora dintre ei, atât de aproape încât mie una, mi-ar fi fost imposibil să rămân indiferentă. La fel, şi bărbatul îmbrăcat în halatul albastru, trecuse pe lângă mine fără să mă vadă.

M-am retras şi mă gândeam… Eu îi văd. Doar eu, căci pentru ei sunt invizibilă.

Şi mi-a venit să râd…

INVIZIBIL! ÎN LUMEA ASTA SUNT INVIZIBILĂ. Atunci locul meu este acolo unde sunt vizibil!

Dar râsul s-a stins în mine repede, cu mult înainte de a ieşi la suprafaţă. Începusem să înţeleg… ADEVĂRUL. Picioarele începuse să îmi tremure. M-am îndreptat către un perete şi mi-am sprijinit spatele de el. Picioarele începuseră să mi se înmoaie. M-am lăsat pe vine şi mi-am prins capul în palme…

Doar un nebun… Doar un nebun îşi poate închipui că, chiar deşi schimbă locul sau persoanele din jur, FĂCÂND ACELEAŞI LUCRURI, poate obţine rezultate diferite. Doar un nebun… „

Monica Stănescu, Salonic, Iulie 2013

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Conexiuni — Oraşul Copilăriei

Motto: „Ce e iubirea? Iubirea e doar un cuvânt… Ceea ce îi dă importanţă şi valoare acestui cuvânt sunt doar conexiunile…”

(Matrix)

Am revenit Acasă, acel loc în care m-am născut şi am trăit o perioadă de timp. Am revenit doar pentru trei zile…

Am revenit cu gândul să-mi revăd părinţii atâta timp cât mai sunt încă în viaţă, chiar dacă legătura dintre noi e fragilă, atât de fragilă… Îmi este greu să-i înţeleg. Şi-am încetat să mai caut să înţeleg. La fel, şi ei au dificultăţi în a mă înţelege.

De fiecare dată când revin în locul naşterii mele mai înţeleg câte ceva… Că e tare greu să păstrezi un echilibru între minte şi inimă, că e tare greu să înţelegi că unii oameni au copii doar în gând, aşa cum unii oameni au părinţi doar în gând. De fiecare dată când revin mă consolez şi-mi întăresc ideea că, indiferent ce-am face, făcut sau vom face, părinţii dau doar ceea ce pot da.

A plouat destul de mult în zilele petrecute în Bacău. În pauzele dintre ploi, am reuşit să-mi fac timp să mai revăd oraşul. Şi l-am văzut cu ochii unui călător… Unele clădiri s-au păstrat, păstrându-şi şi destinaţia iniţială. Am revăzut Bacăul plin de afişe mari publicitare, cu noi magazine, cafenele şi restaurante. Am revăzut Bacăul schimbat, căci de astă dată am găsit o mulţime de flori îngrijite şi coşuri de gunoi la tot pasul. Şi-am zâmbit. 🙂

Mă plimbam pe trotuarele oraşului încercând să-i simt pe oameni… Şi-am simţit stare generală de linişte, de împăcare, de timp parcă oprit în loc. Totul se mişcă în Bacău încet, foarte încet… 100_1459

S-a mai schimbat ceva? Da… Am găsit ceva care m-a făcut să tresăresc şi să mă bucur mult… Pescăruşii! În toţi anii petrecuţi în Bacău (cam 32 la număr) a fost prima oară când i-am văzut acolo. M-am bucurat enorm. Stăteam la semafor, la o intersecţie din centru. I-am auzit strigând în zbor şi-am început să râd! Am uitat să traversez… Mă învârteam pe loc, uitându-mă în sus şi râdeam printre picăturile de ploaie. Oamenii din jur, chiar dacă erau puţini la ora respectivă, se uitau cu ochii mari la mine. PUŢIN ÎMI PASĂ! M-am săturat de râs… Mi-am şters lacrimile şi i-am mulţumit Cuiva pentru darul făcut, căci acel dar m-a făcut să mă simt vie, mai vie ca oricând. Mi-am amintit de nevoile sufletului meu, cele reale, cele care mă fac să mă simt eu, pe mine însumi, în viaţă…

În noaptea aceea am stat mult timp la geamul camerei în care mi-am petrecut copilăria. Simţeam nevoia să stau de vorbă cu mine însumi… De la fereastră, dincolo de blocul din faţă, se vedeau lumini. Mă uitam la biserica nouă, imensă, luminată ca un pom de Crăciun şi încercam să-i înţeleg rostul. De undeva, din adâncul fiinţei mele, a venit un răspuns… „Doar oamenii care se simt mici simt nevoia de construcţii imense, multe dintre ele fără rost…”.

Am construit ceva de-a lungul vieţii mele? Doar propria-mi viaţă. Am pus dală lângă dală, lipindu-le cu puterea de a discerne şi a face diferenţe între cele mişcătoare şi cele stabile. Cu mare greutate mi-am dat seama că totul e doar un joc al aparenţelor, că cea solidă se poate mişca iar cea care părea instabilă s-a dovedit a fi de neclintit…

Am revenit din nou cu picioarele pe pământ, atât cât să-mi revăd drumul pe care l-am parcurs, cel pe care îl parcurg acum, şi cel pe care îl voi parcurge.

Am ajuns în Bacău într-o sâmbătă după-amiază şi-am plecat într-o zi de marţi, dis-de-dimineaţă. Bagajul meu a uimit şi pe femeia de la dispeceratul firmei. Un ruscac mic cu haine, o geantă purtată pe umăr, aceeaşi geantă pe care o port de peste patru ani şi… averea, acele lucruri care fac parte din mine oriunde mă voi duce. În aparatul de fotografiat e mama, cea care m-a adus pe lume. Tot acolo e şi tata, aşezat pe un fotoliu şi citind din cartea dăruită de Şerban. Mi-am luat cu mine camera copilăriei mele. Am mai luat câteva imagini de la „Hanovra Street”, un loc magic unde s-au întâlnit câţiva magicieni din Virtualia. 🙂

Averea? M-am întâlnit cu nişte oameni ceva mai deosebiţi, scriitori, într-o librărie şi am luat o părticică din ei cu mine. Cea mai mare parte din bagajul meu (şi cea mai grea) sunt cărţile. I-am luat cu mine pe Richard Bach (Iluzii), pe Saint-Exupėry (Citadela), pe Paolo Coelho (Vrăjitoarea din Portobello şi Diavolul şi domnişoara Prym), pe Doreen Virtue (Calea purtătorului de lumină), pe Mircea Eliade (La ţigănci, Pe strada Mântuleasa), pe Sogyal Rinpoche (Cartea tibetană a vieţii şi a morţii), două dicţionare (unul de limba greacă şi unul de vise), câteva cărţi de numerologie (patru la număr) şi câteva care mi-au fost dăruite de Şerban din imensa lui bibliotecă: Jasmuheen (Legea Iubirii), Masaru Emoto (Adevărata Putere a Apei şi Mesajele ascunse din apă). E mare bagajul? Dacă mă gândesc mai bine cred că mai era loc… 🙂

Epilog: Am plecat din nou la drum, de data asta altfel. Prima oară când am plecat mi-am urmat inima, refuzând să-mi aud glasul raţiunii. A doua oară am plecat cu furie… De fiecare dată, în toată perioada de timp petrecută în intervalul dintre plecări şi reveniri, tot ce-am construit s-a dovedit a fi instabil. Acum plec ascultând de amândouă, şi de raţiune şi de inimă. Mi-am propus să fac o nouă experienţă, căci din viaţa de până acum îmi mai lipseşte o dală. De data asta învăţ să-mi gestionez singurătatea. De un an de zile mă gândesc şi caut un răspuns la întrebarea: SUNT CAPABILĂ SĂ AM GRIJĂ DE MINE AŞA CUM AM AVUT GRIJĂ DE CEI DIN JUR? Răspunsul mi-l poate da doar timpul şi doar prin practică.

Notă: Unele lucruri se schimbă, altele rămân de neclintit… Unul dintre lucrurile cele mai stabile pe care le-am întâlnit în viaţă este modul de gândire şi de acţiune al mamei mele! Am sunat la părinţi să le spun că am ajuns cu bine. Şi-am primit un „şmotru” de la cea care m-a adus pe lume… Refuzul meu de a lua pachetul cu mâncare s-a dovedit a fi o catastrofă. În opinia ei! În a mea? În cele 21 de ore petrecute în autocar am avut tot ce îmi trebuie: apă, câteva zarzăre, caise şi o banană. Şi cărţile… O parte dintre cărţi au fost cumpărate cu banii strecuraţi în palmă de mama. Acelaşi gest l-am revăzut din nou: degetul dus la buze…

Iartă-mă mamă… Au trecut peste douăzeci şi cinci de ani de când mi-ai mai dăruit ceva. Sau poate ceva mai mult. E inutil să mai răscolesc în amintiri. Prefer să mă bucur de darul tău ACUM, prelungind acel moment la infinit, transformându-l într-o eternitate prin cuvinte scrise… 🙂

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Total cuvinte:

Categoria: Mentorat Terapia Prin Scris, Personale

Tags: Oraşul Copilăriei Bacău, Părinţi şi Copii, Scriitori şi Cărţi  

A doua sursă de venit online

 Mi-a plăcut de mic copil să împart. Rar de tot mi-a fost frică să dau ceva. Sau de a avea tendinţa de a păstra ceva doar pentru mine. Ceva timp mi-a luat, tot de mic copil, să învăţ că „datul” se face doar din ce este al tău. Şi tot din experienţa personală am învăţat că una este să dăruieşti „material” şi alta este să dai „experienţă”. Una are valoare mică, cealaltă se ţine minte pentru că se plăteşte!

Aşa că, în articolul de faţă, împărtăşesc cu cei care citesc CUM a apărut a doua sursă de venit online. Este un venit activ, dar este!

Începutul… Cum am început?

La unele cărţi în format electronic am observat unele aspecte. O parte dintre ele puteau fi citite fără a-mi da bătăi de cap. Aspect curat, aerisit, uşor de accesat, plăcute la prima vedere. Altele mi-au dat realmente „dureri”. Lipsa diacriticilor din texte, capitole mai mult „pe ghicite”, fără a avea titluri sau/şi link-uri la capitole, etc.

Atunci mi s-a făcut ruşine… Tot mie! Am realizat că în propriul meu laptop, se găseau materiale oarecum asemănătoare. Chiar dacă existau diacriticile în texte, ele (textele) erau împrăştiate, unele dintre ele începute sau abandonate, idei întrerupte, fără cap sau fără coadă…

Făcând o comparaţie între cărţile citite şi harababura care exista (pe atunci) în propriul meu laptop, m-am uitat „urât” şi eu la mine…

Cum am eu curajul să reproşez cuiva ceva ce eu ar trebui să fac mai întâi???

Mi-am „transferat” ruşinea într-o discuţie cu cel de lângă mine. I-am transmis nevoile mele şi am trecut la „curăţenie”. A durat ceva timp până m-am învăţat să lucrez cu un program office. Mai întâi mi-am făcut o ordine relativă în ceea ce-mi aparţine şi apoi am făcut ceva practică cu o parte din eboock-urile coborâte de pe net. Unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult să le fac (cu ajutorul calculatorului) este „bibileala”, să fac ca un lucru să arate cât mai „frumos”, cu aspect plăcut, aerisit.

Îmi este greu să spun cam cât timp a durat practica asta. Era ceva făcut „din plăcere şi cu plăcere”. E cu totul altceva decât să învăţ ceva „pentru că trebuie” (ca să obţin un salariu mai bun sau să-mi păstrez jobul). Cert este că, într-o zi, m-am trezit cu un telefon. Mi s-a făcut o propunere. Mai exact, am fost întrebată dacă pot să fac o traducere în limba mea natală. Recunosc, am avut nişte ezitări la început. Din punct de vedere fizic, ezitarea m-a costat. Câteva zile am avut gâtul înţepenit. FRICA FAŢĂ DE NOU se manifestă astfel. Am zâmbit pentru că, odată ce am descoperit şi cauza, mi-a fost mult mai uşor să trec „peste”. M-am vindecat de durerea fizică DOAR trecând la treabă! Cu cât am întârziat şi am avut ezitări, cu atât persista durerea fizică.

Cu timpul am început să primesc şi alte comenzi. Cert este că, acum, după şase luni, abonamentul la telefon şi internet (şi ceva pe deasupra…) mi-l plătesc din această sursă de venit. Plătesc factura zâmbind. Cireşica de pe tort?!? Se pare că, întradevăr, făcând ce-ţi place, primeşti din partea Universului şi cireşe…

 Îi mulţumesc pe această cale celui care m-a ajutat să înţeleg anumite cauze ale durerilor: VALERIU POPA, precum şi celui care le-a făcut publice (în spatele clickului o să descoperiţi un material destul de interesant de studiat).

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Efectul Gândirii Carteziene. Despre Negarea Negaţiilor

Fac parte dintre dintre fericiţii care au avut posibilitatea şi oportunitatea de a urmări efectele Decalogului (aşa cum este el „predat” de secole ca literă de lege) timp de trei generaţii.

Sigur, există şi posibilitatea de a mă înşela, având în vedere nişa destul de îngustă de cercetare. Totuşi, viaţa m-a dus şi pe alte meleaguri unde am cunoscut şi am avut contact direct cu altfel de mentalităţi care, (credeam eu…) îmi vor da posibilitatea de a-mi schimba ipoteza. În realitate, există doar mici variaţiuni şi atât! Variaţiile sunt date de egregoriul local, de situaţia economică a locului respectiv, de interesul acordat unei naţii pentru educaţie sau de stabilirea unui echilibru interior prin practicarea (chiar şi sporadică) a activităţilor care ţin de arte.

Dar să revin la concluziile la care am ajuns, a studiului unui mod de gândire concret, folosind cele trei generaţii la care am avut acces la un nivel mai profund.

Prima generaţie:

Bunica interzicea cu desăvârşire pomenirea Necuratului în casa şi curtea ei. Am întrebat-o şi de ce! Răspunsul primit a fost următorul: „Atunci când Îl pomeneşti, şi El se gândeşte la tine!”. La mintea de atunci am priceput doar atât: Necuratul este unul care cam uită să se spele. Mi-am amintit de vorbele bunicii mele atunci când am dat peste nişte desene. Le-am studiat. Hmmm… OK. Deci ăsta e? Aşa… Şi?

I-am respectat totuşi dorinţa bunicii, fiindcă aveam alte preocupări pe atunci cu muuult mai interesante decât de a pisa pe cineva la cap, mai ales că era vorba despre ceva „interzis” în casa şi curtea ei.

S-a gândit vreodată El la mine?!? Zău dacă ştiu. Până la urmă cred că e vorba despre respect reciproc…

Concluzia 1:

Generaţia 1 ELIMINĂ ŞI INTERZICE DIN  MENTALUL CONŞTIENT tot ceea ce era considerat a fi „negativ” dintr-un TOT.

Generaţia a II-a.

Se pare că interdicţia de a pomeni în vorbă a dat rezultate. În schimb, cu gândul, e cam greu! Prin urmare, pe toată durata copilăriei ştiu că am dat de „Necuratul” când am făcut câte vreo poznă! Ba chiar la un moment dat, exasperată de atâtea interdicţii am izbucnit „Să mor pot?!?”.

Concluzia 2:

Se păstrează în continuare ideea de negativitate, de data aceasta tratând-o cu INDIFERENŢĂ.

Aici aş vrea să menţionez că am mai întâlnit o astfel de atitudine recomandată de către maeştri spirituali. Mulţi dintre aceşti maeştrii recomandă privirea cu indiferenţă, să adopţi o atitudine de spectator la aceste „filme exterioare”. Este suficientă o astfel de atitudine? ÎN REALITATE menţine în starea de STAGNARE.

Generaţia a III-a.

După cum am scris şi în „Decalogul. Despre Caracter şi Inteligenţă, am folosit foarte mult „tactica berbecului” în viaţă. În copilărie, în urma corecţiilor primite, am începutgândesc şi să acţionez conform unor legi scrise în Decalog. Chiar şi la o vârstă destul de matură, cunoşteam prea puţin din cele predate de către preoţi. Eram mulţumită de propria mea viaţă, deci interesul de a afla mai multe era prea mic. Totuşi, ceva din interiorul meu începuse să se clatine. Îmi clădisem viaţa pe nişte principii rigide şi solide, cel puţin aşa credeam. Se pare că Universul (sau Dumnezeu) era de cu totul altă părere…

Când construcţia a început să se prăbuşească, mi-am adus aminte de „cele sfinte”. Am citit, am verificat (bazându-mă pe evenimente din viaţa actuală) şi am început să (mă) corectez. Cum? Prin schimbarea nivelului de vibraţie.

Care sunt metodele folosite? La ora actuală, anual ţin peste 340 de zile din an post de carne, apelez la regimul Oshawa 8 ori de câte ori încep să mă mişc prea greu şi încet, consum apă preparată de mine însumi, folosesc limbajul ZENLA atât în scris cât şi în comunicarea orală, am grijă de trebuinţele sufletului meu (scris, citit, ieşiri în aer liber, muzică, filme), etc.

Concluzia3: Chiar dacă generaţiile anterioare mi-au înterzis, am ales o altfel de atitudine. Am tratat cu RESPECT existenţa cuiva, fie el şi „negativ”, ca pe ceva posibil. Este cu totul şi cu totul altceva decât a trata cu indiferenţă, cu eliminare sau cu negativitate! I-AM DAT POSIBILITATEA SĂ EXISTE. La fel se întâmplă cu oricare cuvânt inventat vreodată, fie el scris sau vorbit.

Depinde de fiecare om în parte să-şi facă propriile sale conexiuni legate de cuvinte, fie ele scrise sau grăite.

Pentru că marea majoritate a conexiunilor făcute de manifestări ale „Necuratului” s-au realizat doar prin viu grai, fără a mi se da şi exemple concrete din propria lor viaţă (a profesorilor), informaţiile le-am primit şi asimilat doar parţial.

Notă: În articolul „Un Univers al Oamenilor”, am descris universul ca fiind unul construit şi bazat pe legi matematice extrem de simple: adunare, scădere, înmulţire şi împărţire.

Apelând la cunoştinţele de matematică asimilate din şcoala primară:

„—” + „—” = „+”.

Un plus de energie?!? Prin urmare, negarea negaţiilor dă mai multă putere! Cui? Gândurilor, acţiunilor şi faptelor considerate (şi acceptate) ca fiind „negative”! „Gândiţi pozitiv” începe din ce în ce mai des să-mi aducă aminte de nişte ochelari de cal…

Am credinţa că un om, atunci când conştientizează că ceva „scârţâie” în propria lui viaţă, pune întrebări şi/sau caută răspunsuri. M-am înşelat! Se pare că, întradevăr, sunt ABSOLUT NECESARE câteva şuturi à la Petre Ţuţea.

Ceea ce se ascunde în SUBCONŞTIENT iese la iveală, INDIFERENT de limbajul de comunicare pe care îl foloseşti.

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Decalogul. Despre Caracter şi Inteligenţă

 În viaţa reală am avut prea puţine ocazii să vorbesc cu oameni care sunt interesaţi (şi dispuşi) să discute despre importanţa şi semnificaţia Decalogului, despre ce înseamnă şi, enorm de puţini care au curajul de a da exemple din propria lor viaţă.

Contactul meu direct cu învăţăturile aşa-zis creştine a avut loc destul de târziu. Mai exact, la maturitate. Doar în casa bunicilor am descoperit o carte cu coperţi negre şi cu o cruce mare aurită pe ea. Cunoaşterea „celor sfinte” s-a limitat doar la … citire. Eram prea mică (biologic) ca să pot înţelege ceva din pasajele numerotate, cu exprimări redundante şi referiri la tot felul de personaje total necunoscute. În realitate, am luat act de existenţa Decalogului doar după ce l-am practicat în viaţa reală!

Mi-am amintit de acea perioadă citind articolul „ZENLA, Subconştientul şi cele 10 porunci. Mi-am amintit şi ce a însemnat practicarea (chiar şi parţială) a celor 10 Porunci.

Învăţarea Decalogului s-a făcut treptat şi doar… greşind. Mi-au lipsit orice fel de îndrumări venite din partea unui autor de cărţi, a unui mentor, profesor sau părinte. Sau măcar să fii avut pe cineva, în jurul meu, de la care să văd ce înseamnă „rău” sau „bine”! O parte din mine îmi spune că aşa s-a potrivit cel mai bine cu propriului meu caracter, altfel, învăţând doar din greşelile altora, mi-aş fi construit o scară de valori personale complet falsă. Deci, unele dintre interdicţii apărute şi scrise în Decalog le-am învăţat „făcând” şi observând cu băgare de seamă reacţia celor din jurul meu.

Concluzia la care am ajuns a fost şi este următoarea: caracterul mi l-am format singură doar în urma vederii efectului a ceea ce înseamnă „greşeală” din punct de vedere al creierului uman. Se pare că Universul (sau Dumnezeu, după preferinţă) priveşte lucrurile altfel decât gândeşte un om obişnuit. Fiecare om în parte are libertatea de a-şi construi propriul său caracter, bazându-se doar pe propria experienţă de viaţă şi pe propriile decizii!

Care au fost urmările unui astfel de comportament în viaţa mea, timp de mai mulţi ani? Am devenit un fel de idol pentru cei din jur, începând cu cei mai apropiaţi şi apoi urmând cei cu care intri în contact direct. Eşti dat ca exemplu în orice situaţie. Devii un fel de preot, psiholog, bancă de credit fără dobândă, om bun la toate (inclusiv birou de informaţii), asistent social, etc. Oamenii devin mai gravi în prezenţa ta şi te privesc cu teamă. E ca şi cum, în jurul tău, se crează o aură invizibilă.

Eram prea ocupată, altele îmi erau priorităţile atunci şi prea puţin interesată ca să mă intereseze opiniile celorlalţi. Tot ce am putut să conştientizez este că, în realitate, cei din jur refuză să şi facă ceva chiar dacă văd! Un mod de comportament primit, privit şi asimilat doar din punct de vedere teoretic rămâne doar la stadiul de „teorie”. Toată învăţătura rămâne doar la nivel mental, fără a fi aplicată şi în realitate.

Destul de târziu am putut conştientiza că diferenţa dintre inteligenţă şi şiretenie este foarte mică. Cât despre caracterul unui om… a spus-o prea frumos cu 2000 de ani în urmă, Cicero. Acum, în anul 2013, tot ce pot face e să mă înclin şi să-i fac publice cuvintele care îi sunt atribuite:

Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter este fără valoare

Ca o concluzie finală: există doar un singur cuvânt din dicţionarul limbii române care descrie destul de aproape de adevăr această imagine dată de realitate: IDOLATRIE. Este suficient însă să faci O SINGURĂ GREŞEALĂ şi atunci se uită totul…

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Exerciţiu de Iluminare 2

Pe la finele anului 2008 am primit pe net un documentar despre apă. Dincolo de cantitatea uriaşă de informaţii care este conţinută în documentar, m-am izbit de imposibilitatea de a verifica acele concluzii! De unde laborator dotat, aparate de fotografiat performante şi multe alte condiţii absolut necesare efectuării unui experiment? Am măcinat în mine câteva zile bune ideea de a testa acele concluzii…

În scurt timp am adunat mental câteva date care m-au ajutat enorm de mult. Am revăzut documentarul şi m-am oprit doar la o secvenţă: experimentul realizat de Masaru Emoto, cel în care el a tras nişte concluzii cu mult înainte de a avea posibilitatea de a efectua experimente într-un laborator foarte bine dotat.

Care au fost informaţiile care m-au ajutat realmente? Cele adunate de-a lungul timpului!

  • Pe vremea copilăriei m-am „jucat” cu boabe de fasole puse pe un strat de vată hidrofilă umedă puse într-un borcan. Am admirat zile în şir acel spectacol, chiar dacă el (experimentul) a fost făcut într-un apartament.

  • Repetarea acelui experiment a avut loc mulţi ani mai târziu. Rezultatul a fost o dezamăgire totală. Firele crescute arătau cam anemice, în comparaţie cu cele crescute în urma experimentului din copilărie. Am revăzut de zeci de ori amintirile atunci, să văd unde am greşit. Într-un final mi-am dat seama că doar seminţele erau singurele care dau „rezultate”. În ce a constat „greşeala” mea? Seminţele folosite în copilărie proveneau de la bunica, iar cele folosite în al doilea experiment erau cumpărate, cu o capacitate de germinare foarte scăzută. Rezultatul? Fire cu aspect anemic, de un verde palid, un ritm de creştere foarte scăzut şi un ciclu de viaţă mult scurtat.

  • În următorul experiment, cel de-al treilea, am folosit trei borcane din sticlă, vată umedă şi boabe de orez. Mai exact, am pus în aplicare experimentul realizat de Masaru Emoto în documentar. Borcanele le-am aşezat afară, departe de orice fel de sursă de curent electric şi electromagnetic (antene, telefoane, televizor). Pe fiecare borcan am lipit câte o etichetă, pentru a evita… „încurcarea borcanelor”. :) Pe etichete am scris următoarele cuvinte: TE IUBESC, TE URĂSC şi INDIFERENŢĂ. De fapt, am apelat la etichete pentru a-mi reaminti ce mod de manifestare trebuie să adopt în faţa fiecărui borcan! În fiecare dimineaţă mă opream în faţa borcanelor puse la distanţă unul de altul şi MĂ MANIFESTAM conform etichetelor: „TE IUBESC”, „TE URĂSC” iar pe al treilea l-am tratat cu „INDIFERENŢĂ”. După o săptămână au început să se vadă primele rezultate. Borcanul tratat cu TE IUBESC începuse să dea semne slabe de încolţire, cel tratat cu TE URĂSC arăta ca şi cum ar vrea să încolţească dar este stopat de ceva (poate este vorba doar de imaginaţia mea, totuşi arăta ca şi cum ar suferi!) iar cel de-al treilea, cel neglijat, tratat cu INDIFERENŢĂ… deja avea un strat de mucegai deasupra.

Concluziile? Apa este un mediu excelent de transmitere a informaţiei, fiind singurul element prezent în: borcane, vată, seminţe şi… în mine însumi. Eu eram sursa principală de transmitere a informaţiei.

Din păcate, toate fotografiile realizate atunci s-au pierdut. Totuşi, acest experiment poate fi realizat de către oricine, oricând şi oriunde, în special de către cei care sunt dornici de rezultate clare şi evidente.

NOTĂ: La scurt timp după încetarea experimentului m-am trezit brusc în mijlocul nopţii de către o „străfulgerare”. Am primit un răspuns la o întrebare care începe cu un DE CE, o întrebare mai mult personală. Prin acel experiment am înţeles de ce şi cum se comportă oamenii (inclusiv eu însumi) la primirea „informaţiilor” venite din exterior, începând de pe vremea copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi până în momentul morţii corpului fizic, singurul care conţine sursa de informaţie.

Suntem singurii capabili să ne discernem informaţiile pe care le dăm, indiferent de cele primite. De noi depinde!

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise şi publicate aici sunt concluzii trase (şi) în urma experienţei personale de viaţă .

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.