Primul meu jurnal online pe un CMS

Archive for the ‘Poveștile lui Anu’ Category

Ochi care văd, urechi care aud…

O cameră grea şi încărcată cu prea multe… E ca un adevărat bazar cu lucruri,  multe dintre ele fără rost. Sunt cumpărate doar de dragul de a cumpăra!

Dulapurile sunt pline până la refuz cu haine, la fel de multe, unele dintre ele  de calitate, scumpe.

Mă uit prin jur şi caut să înţeleg ce caut eu aici, în acest bazar…

Şi-aud din dreapta un suspin. Urmează şi altele, ceva mai slabe…

Ridic mâna şi îndepărtez tot ceea e de prisos, uşa grea, din lemn masiv, încuietoarea dispare ca prin farmec. Caut să văd cine suspină atât de tare de-am auzit tocmai de-atât de departe…

Şi văd cutiile închise, pline. Ochii mei trec dincolo de tot ceea ce este de prisos şi văd realitatea.

Sunt multe chipuri triste… multe. Lacrimi. Le-am mângâiat cu vorba şi cu sufletul. Şi-am întrebat…

Şi fiecare dintre ele mi-au spus povestea lor. Sunt multe… Şi toate au fost luate cu de-a sila, fără a da decât frică şi durere-n schimb…

Povestea celor două, din cutia mică, din catifea de culoare vişinie, m-a cutremurat. Au fost făcute cu drag de cineva şi date de… nevoie. Au păstrat însă în ele atât durerea cât şi bucuria. Am suspinat când am auzit povestea celor două verighete şi-am căutat să le mângâi cât pot de mult, atât cât îmi e îngăduit.

Am plecat de-acolo fără urme. Le-am lăsat dormind…

Am plecat de-acolo şi-am luat povestea aceasta cu mine. O pun în cuvinte scrise. Sunt de şi din apă şi dau mai departe povestea…

Degeaba oamenii fricoşi şi laşi îşi ascund adevăratele sentimente şi „faţa” în nisip… În mintea lui D-zeu se află toate!
Degeaba oamenii fricoşi îi învaţă pe cei mici cu daruri, orbindu-i şi surzindu-i de ceea ce sunt, prin legi de bună-purtare şi tot felul de canoane… În mintea lui D-zeu se văd toate!
Degeaba oamenii temători îşi construiesc „castele” din bijuterii şi aur, închise în cutii de culoare bordo, beige sau vişiniu, iar multe dintre ele sunt luate cu de-a sila, fără a da nimic în schimb… Ochii lui D-zeu văd tot şi toate!
Şi obiectele plâng, la fel ca cei cărora le-au aparţinut. În curând vor lua drumul înapoi. Se duc acolo de unde au fost luate. Iar lacrimile lor se vor transforma în zâmbete… Căci D-zeu le ştie pe toate!

Salonic, 26 Octombrie 2013

Poveștile lui Anu. Averea.

     Anu se trezi de astă dată într-o localitate. Locul părea a fi cunoscut. Lumina era slabă, ca lumina din amurg. Abia se vedea în întuneric. Străzile erau pustii, clădirile erau ca niște case vechi, părăsite și alea. Țipenie de om prin jur.

Daaa… ce caut eu aici?

Se uită în jur, încercând să vadă și altceva decât betonul și cimentul. La orizont, simți mișcare. Închise ochii și se concentră la dungulița aurie de la orizont.

Era ca o mășinărie. Tot materialul cenușiu de la orizont se subția spre margini. Din el ieșeau fire subțiri de culoare gri. Firele intrau într-un război de țesut invizibil. Firele se amestecau, se agitau în continuu… Din ele ieșea o țesătură nouă, mult mai colorată decât griul din care ieșise.

Se vedea deja un început de pajiște plină de verdeață, câteva colțuri de case, deasupra se așternea un cer de un albastru atât limpede, soarele scălda totul într-o lumină și căldură aurie, copaci plini de frunze…

Ioteeee… griul a intrat la transformat! Și ce frumos e! Cum pot să stau și eu aici, să găsesc și eu o căsuță?

Răspunsul veni rapid, atât de clar și de răspicat rostit, încât Anu încremeni.

Vrei să știi CUM? Simplu! Te duci și-ți faci declarația de venit!

Ce zici? Să declar CE AM? Bine! Și unde să mă duc?

Drept răspuns, Anu se trezi din nou pe strada vag cunoscută de la început. Se contură clar o clădire veche, cu două etaje. Intră pe ușă. Podelele erau din scânduri late din lemn, pereții groși, o scară urca la etaj… în rest pustiu. Se auzi o mișcare slabă venind de undeva, de sus.

Urcă, încercând fiecare treaptă cu piciorul. Intră într-o cameră cu un birou din lemn masiv. În spatele biroului și toți pereții din jur erau plini cu rafturi. Pe ele se vedeau dosare vechi, prăfuite. În spatele biroului era un om între două vârste. Părul îi era lung , negru și puțin ondulat. Fața era albă, fără pic de culoare. Părea foarte concentrat la ceea ce făcea. În fața lui, pe birou, se afla deschis o carte mare, cu file groase. Citea și marca atent cu tocul ceva scris pe foi.

Anu își drese glasul. A fost auzit, căci omul de la birou își ridică ochii. Privirea era rece.

Da! Cu ce vă pot fi de folos?

Anu rămase puțin mirat de ținuta sobră pe care o avea sufletul din fața lui. Îi venea să râdă de atâta „apret”. Își drese din nou glasul și întrebă:

Aici se declară averile?

-Da!

-Bine… atunci cu ce să încep? Cu ce-am avut sau cu ceea ce am acum?

Omul apucă hotărât tocul între degete. Întoarse foaie după foaie la ceaslov, până găsi o foaie încă liberă. Zise scurt:

Începi cu ce vrei!

Păi… am avut multe. O parte le-am dat. Trebuie să plătesc impozit pe ce-am dat?

Se pare că omul era pus în dificultate. Își ridică ochii doar pe jumătate.

Spune-ți ce aveți acum! Vedem noi după…

-Bine…

Anu începu să înșire, cu ochii în tavan…

Am zâmbetul.

Am sinceritatea.

Am, cu mine și în mine, râsul sincer de copil.

Am corectitudinea.

Am hotărârea.

Am bunătatea.

Am răbdarea.

Am prietenia.

Am iubirea.

Am credința.

Am naivitatea.

Am gingășia.

Am plăcerea de a dărui.

Am bucuria de a primi.

Am…

Anu se întrerupse, dându-și seama că omul era pus în mod cert în încurcătură. Întrebă:

Ce-i? Ce s-a întâmplat? Asta e averea mea!

Omul rămăsese încremenit cu tocul în mână… Anu repetă întrebarea:

Dar ce-ați pățit? Asta e ceea ce am! Dacă mă mai gândesc un pic, mai găsesc câteva… Care e problema? Lucrurile astea lipsesc de pe lista dumneavoastră cu taxe și impozite?

Omul se ridică în picioare. Se uita tintă la Anu. Ochii reci începeau să lucească, să pară umani.

Anu prinse curaj și continuă mai departe cu declarația. Vocea lui suna limpede și curată ca a unui copil…

Știți, eu am venit aici pentru că mi s-a spus să vin. Tot ce vroiam eu era o căsuță de pe pajistea aia verde ce se vede la orizont. Am făcut ce mi s-a spus… Ce am de făcut mai departe? Mă puteți îndruma?

Anu se trezi din nou pe stradă. Era taaare necăjit…

Și acum? Ce să fac? Am făcut ce am crezut de cuviință!

Vocea se auzi, de data asta cu blândețe:

FII TU ÎNSUȚI CA ȘI PÂNĂ ACUM!

Poveștile lui Anu. Micul crocodil

 Anu se trezi în altă parte. Era o cameră mare, mobilată destul de sumar. Se ridică în picioare, rotindu-și ochii de jur împrejur, încercând să afle de ce se află aici.

Camera părea a fi părăsită de curând. Putea fi orice, arăta ca și cameră de primit oaspeți, și dormitor, și un loc unde se putea pregăti ceva de mâncare. A ajuns la concluzia asta abia după ce a văzut masa cu scaune, un robinet, vase, mai multe din dotările necesare dintr-o bucătărie simplă.

Se așeză pe marginea patului din cameră și se gândi: „Ce caut eu aici? Până acum eram trimis să fac tot felul de treburi, ba să curăț, ba să vorbesc, deci ce am de făcut ȘI de data asta?”. De obicei i se răspundea prin cuvinte. De data asta a primit alt răspuns, sub o altă formă.

Pe măsuța mică de lângă chiuvetă a apărut un coș din nuiele. Dacă toate lucrurile din cameră arătau a fi folosite, coșul apărut arăta ca nou, de parcă abia atunci ieșise din mâinile meșteșugarului. Se ridică și se apropie de coș. Surpriză… În coș se aflau câțiva pești frumoși, mari, proaspeți.

Dacă peștii ar fi mișcat un pic, ar fi știut ce să facă. Așa, ei arătau ca și morți. Ca un răspuns la întrebări, a mai apărut ceva lângă coș: un cuțit și un fund făcut din lemn. „Aaaa, cred că am înțeles! Trebuie să curăț peștii?”.

În zadar a așteptat vreun răspuns. Anu și-a dat seama că Vocea, cea care-i răspundea mereu la întrebări, era fără putere acolo unde se afla. Sau poate că îi era greu să comunice prin metoda obișnuită. În schimb, putea să materializeze! „Bun și atît, decât deloc!” gândi Anu.

A luat un pește. După ce l-a pus pe fundul din lemn, peștele a dat semne de viață! Anu s-a speriat bine de tot… S-a dat mai într-o parte, urmărind. Peștele s-a mișcat din nou, de data asta „altfel”. Ceva se mișca în interiorul peștelui. „Ia te uită! Ce mai e și asta?!?”. Era uimit de spectacol. Pentru prima oară când asista la așa ceva: un pește care părea a fi cuprins de crampe! „Ceva”-ul se mișca și cu mai multă viteză în interiorul peștelui, căutând să iasă. După un timp, gura peștelui se deschise larg, lăsând loc să iasă din ea… o ființă. Anu încerca să înțeleagă ce e. Ființa semăna cu multe, începând de la șopârlă până la un pui de crocodil. Ieșise deja pe jumătate când s-a oprit. Se pare că obosise. Respira aerul repede. Pielea îi era roză, de un roz deschis. Anu se gândi să-i vorbească: „Hai măi, dacă tot vrei să ieși de-acolo, mai fă un pic de efort. Dacă vrei să te ajut, spune-mi!”.

Cuvintele lui Anu au primit imediat un răspuns. Vietatea se uită direct la Anu, de parcă auzise. Imediat începu din nou să se miște, scoțându-și corpul din peștele adoptiv. Era obosit de efort. Anu se apropie și îl lua cu grijă în mâini, îl puse jos, pe podeaua din lemn. Vietatea rămase nemișcată.

„Ce să fac eu cu tine, măi?” se gândi Anu. Micuțul începuse să se miște, adulmecând prin jur, încercând să se familiarizeze cu locul. Din ce în ce prinsese curaj. Anu îl îndemnă: „Hai! Du-te și explorează locul. Eu mai am ceva treabă…”. Se duse din nou la coș. Vietatea se apropie de piciorul lui Anu. Își ridică botul. De data asta, Anu lăsă baltă orice treabă. „Da, exact! CE SĂ FAC EU CU TINE? Și eu mă întreb… ”. Vietatea începu să umble prin toată camera, din ce în ce mai vioaie. Odată cu mișcarea începuse să crească. CREȘTEA! Anu se gândi să-l pună într-o cușcă. „Dacă mai crește așa, ce fac? Și cât mai stau aici?” Deja Anu era pus în încurcătură…

Micul crocodil (căci începuse să semene oarecum cu așa ceva) se oprise din mișcare la cuvântul „cușcă”. Se uita cu ochii mari la Anu, de parcă era necăjit la ideea de a fii închis într-o cușcă. Parcă se ghemuise în el, devenind mai mic… Anu și-a dat seama că trebuie să fie foarte atent la ceea ce gândește, pentru că vietatea aia auzea TOT.

„Bine… te las liber. Fii și tu atent pe unde umbli, că ești mic încă și dau peste tine. Ca să te joci, îți pun un lighenaș cu apă în colț. Cred că îți place apa, dară de-acolo vii… ”. Vietatea tresări. Anu umplu un lighenaș și-l puse jos. Sprintenă, mica vietate se strecură în apă. Începu să se joace. Stropii de apă săriră în jur… Anu se gândi să-l certe, apoi i se păru deplasat. Era prea mare bucuria la care asista! „Zburdă, puiule, zburdă…”.

Se așeză la marginea patului și se uita la joaca puiului. Uneori, vietatea se oprea și-și așeza capul la margine, uitându-se la Anu. Ochii erau ficși, fără a emite ceva prin privirea lor. Apoi se petrecu ceva ce l-a contrariat pe Anu! Simți CĂLDURĂ! Ființa emitea o căldură subtilă, aproape imperceptibilă. „Reptilele sunt capabile să iubească?!? Doar iubirea poate emite o astfel de căldură!”.

Lucrurile din jur începuseră să-și piardă din contur. Anu simți că este ridicat și tras ca de un magnet invizibil. Toate imaginile pe care le vedea devenea din ce în ce mai estompate, amestecându-se, până când deveniră un punct abia perceptibil. Apoi și el, punctul, dispăru.

Anu stătea nemișcat, gândindu-se la cele văzute și simțite. „Și reptilele sunt capabile să iubească?!?”.

Ideea în sine i se părea greu de acceptat. Totuși, acea căldură emisă era imposibil de imitat sau de copiat. „Mulțam!”, mai apucă să zică, căci simți cum adoarme brusc. Lecția se terminase.

Poveștile lui Anu. Castelul

 Anu adormise. Era obosit. Somnul i-a fost scurt căci se simți dus în altă parte. „Iar?!?” murmură încet, încercând să mai doarmă un pic. Atunci vocea, acea Voce îl îndemnă să se ridice:

Hai, sus! Hai că ai treabă…”.

Ce treabă mai am de făcut?

Deschide ochii și ai să înțelegi”.

Bine, bine…”.

Se duse odihna lui… Deschise ochii și văzu că se află la marginea unei păduri. Dincolo de locul unde se afla, era o clădire mare, cu ferestre imense. Liniște. „Ce întuneric!” gândi Anu. „Ditamai casa și goală!”. Se întinse pe spate, căutând stelele. „Ioteee, până și cerul e negru!. Dar eu văd! De unde vine lumina asta?!?

Abia atunci văzu că el însuși lumina. Își întinse mâinile înainte și-și văzu degetele pline de lumină. Coborî ochii și văzu și picioarele învăluite în aceeași lumină. Se ridică și făcu câțiva pași. Privi în urmă… pe locul unde pașii lui atingeau pământul, rămânea o urmă mai slabă ca intensitate. Se uită la corp. Abia atunci realiză că el tot lumina. Culoarea lui era culoarea albastră! Lumina albastră îl înconjura peste tot, de sus până jos. Era o senzație de bine.

Vocea îl îndemnă :

Hai! Mai ai de gând să te admiri mult? Ai treabă!”.

Anu scoase un murmur, ca ripostă.

Daaaa… mă duc…”.

Se ridică și se îndreptă spre castel. Pe drum se întrebă:

Ce să fac eu acolo, că-i pustiu și tare întuneric!”.

Tu du-te că ai să știi…”.

Da, da, știu. Mă trimeți mereu fără să știu ce am de făcut! Mereu sunt pus la probe!”.

Ajunse la castel și văzu ușa deschisă. Intră și făcu un tur cu ochii. Picturi pe pereți, draperii imense, cristaluri, statui de peste doi metri înălțime… Gândi: „Doaaaamne! La ce folosește adunătura asta?!?”. Ridică din umeri. Căuta ALTCEVA, CĂCI ADUNATURA AIA ERA UN NIMIC PENTRU EL. Abia atunci zări ceva viu, lucind într-un colț. Se uită mai bine. Da, ceva era acolo! „În sfârșit!” își zise Anu. „Cred că după asta am venit”.

Luminița era slabă, abia se zărea. Spre surprinderea lui, era o formă mișcătoare. Respira. Ascultând mai cu atenție își dădu seama că luminița ofta… „Măi să fie…”. Se duse direct la ce văzuse și auzise. Da, a ghicit bine. Era un trup ghemuit. Se uită la el și zise: „Da ce-i cu tine, măi? Ce cauți tu aici în pustiimea asta? Vrei să vii cu mine?”. Trupul ființei începuse să lumineze ceva mai vioi. Tăcea. Ochii se uitau peste tot în jur, cu spaimă. Anu zise: „Hai, măi, că că te scot eu afară. Am văzut că picioarele ți le-ai lăsat în altă parte. Doar ele sunt slabe…. În rest ești bine”. Abia atunci ființa se uită la Anu cu ochii mari. Anu se aplecă și-i întinse mâna. Ființa își ridică mâinile. Tremura de slăbiciune și de frică. Anu își trase răsuflarea și-l săltă sus. Abia simțea greutatea… „Mulțam!” îi zise în gând celui care i-a dăruit costumul albastru…

Scoase afară corpul și căută cu ochii un loc de adăpost. Abia atunci văzu curtea plină de mașini. Trase o înjurătură plină de năduf… „tu-i mama lor de fiare…”. Lăsă corpul să se sprijine de caroserie. Se uită la ființa aia. Corpul îi lumina slab… Își ridicase ochii spre cer. Lacrimile curgeau lin, de parcă au fost adunate în zeci de ani. Respira adânc, de parcă uitase să mai și respire.

Anu vorbea cu el însuși, căci îi era rușine să distrugă liniștea plânsului sincer, din inimă, la care asista. „Daaa… da bine, măi suflete! Plângi, că mult ți-a mai trebuit să stai acolo ca să înțelegi... De-acum ești bine. M-au trimis după tine și-am venit.

Dădu să plece. Ființa se întoarse spre el și întinse o mână. Se ruga cu ochii. Atunci Anu îi zise: „Mă întorc! Mai fac un tur în casa să văz de-a mai rămas ceva sau cineva acolo”. Ființa se târî după el până la marginea mașinii. Picioare avea, dar ele îi erau fără de folos. De la genunchi în jos picioarele erau negre…

Anu intră din nou pe ușa casei. De data asta se uită mai cu atenție. Abia atunci văzu ceva ce-i scăpase prima oară. STATUILE AVEAU OCHI. VII. Tronau de la înălțime și-l priveau pe Anu pline de dispreț și amenințare. Anu zâmbi șugubăț, trase aer în piept și începu să vorbească… Ciudat! În loc de vorbe el auzi altceva, ca o muzică. Îi plăcu tare mult ceea ce cânta. Sub picioare simți cum podeaua se cutremură. De pe la colțuri începuse să se vadă crăpături. „Măi să fie…” își zise Anu. Ridică ochii și văzu ochii statuilor. Ochii lor priveau cu spaimă în jos, la baza piedestalelor unde erau urcate. Firicele de nisip curgeau pe podea din ele. Una dintre statui căzu cu zgomot. Anu continua să cânte. Atunci auzi Vocea: „Gata! Ți-ai terminat treaba. Ajunge”. „Da, ai dreptate. Ce e prea mult strică.”

Anu ieși din castel. Se îndreptă spre mașina unde lăsase sufletul. Îl vedea cum se uită cu spaimă spre castel. „Gata, am venit. Hai să mergem…

Unde să mai merg acum? se întreba Anu. Se aplecă spre ființă și… adormi, de parcă fusese scos din acea realitate.

Se trezi din nou acolo unde adormise prima oară. Răsufla rar și calm. Revedea TOT VISUL. Dar… a fost vis?!? Era prea real ca să fie doar o himeră! Își zise: „păi da, că pe mine mă trimeți la… mai bine tac. Dacă eu tac și tu taci… VOCE!”

Poveștile lui Anu

Povestea Pământului

  În fiecare dimineață Anu se trezea odată cu Soarele. Îi mulțumea Soarelui, Apei, Aerului, Pământului,  Vieții pentru darurile lor. Era bucuros și pentru zilele cu muncă și pentru cele de odihnă.

  Anu era doar o ființă, o mică parte din Întreg. De câtva timp, Anu a primit  Pământ spre îngrijire…      și-avea grijă. De șase ori pe săptămână se ducea la Pământ și-i dăruia dragostea lui. A trecut ceva timp. Pământul însă, oricât era el de dornic să dăruiască și el… era secătuit. Uneori, Anu se gândea că Pământul e orb la ceea ce primește. Era îndârjit în munca lui… CĂCI EL CREDEA FĂRĂ SĂ VADĂ. Luni de zile a udat, a săpat, a dăruit mult din CEEA CE I-A FOST DAT. În van se ducea munca lui, căci Pământului i-a fost luată Puterea. Și-atunci, Anu, s-a necăjit amarnic. Și-a strigat tare acolo unde știa că se găsesc toate răspunsurile. A primit Anu răspunsul…

Pământului i s-a dat PUTEREA, DARUL, cu un rost. Din bogăția Lui ar fi trebuit să dăruiască la multă lume, căci i s-au trimis multe semințe pentru a rodi pe el.Cu timpul, a uitat de Dar. Și-a ales semințele doar după cum credea el de cuviință. Așa, unii au avut prea mult, iar alții au suferit. Iar Cel care Dăruiește și-a luat înapoi DARUL…

Anu a întrebat ce poate să facă și de ce a fost trimis acolo.

Să faci? Nimic. Să înveți din greșelile Pământului. Iar de uiți ÎNVĂȚĂTURA primită, vei repeta lecția, până când vei știi așa cum se cuvine.

Anu a rămas pe gânduri. Se întreba ce să facă cu Darul Lui, cel nou. Răspunsul i-a venit imediat, ca un ecou al gândurilor sale:

Căci celui care are, i se va mai da…

Acum Anu zâmbește…

Soarele din vis

 Se întâmplă să visez destul des, iar multe dintre cele visate rămân undeva, într-un colț de minte. În ultimul timp îmi păstrez în scris doar visele care îmi lasă senzații, ceea e cu totul altceva decât descrierea „a ceea ce simți”. De ce „Soarele din vis”? Pentru că în toate visele mele e lumină și cald, ceea ce corelăm noi, în viața de zi cu zi, cu ceea ce ne dă Soarele.

Un loc cu care eram familiarizată… era ca un fel de aranjament scenic. E unul dintre motivele care te fac să acorzi o mai mică atenție detaliilor, pentru a ușura acordarea atenției spre ceea ce se va întâmpla în continuare. Era cald, exact ca atunci când dai peste o zi tocmai bună de plajă. În vis mă ocupasem cu curățenia locului de „odihnă” iar, ironic, am pățit exact ca cei care ocupă funcția de administrator… de cele mai multe ori se ocupă de toate amănuntele și rămân tocmai ei înșiși fără loc. Așa am pățit și eu în vis. Ocupată cu micile detalii mi-a scăpat faptul că acolo unde făcusem eu curățenie veneau diferite persoane și ocupau locul respectiv. La un moment dat m-am oprit și am început să-mi caut și eu un locușor. Am găsit unul destul de mic. Prea mic pentru salteluța mea! Știam că are să mai vină cineva… Am tras-o cum am putut și mi-am zis că o să termin locul de curățat după ce o pun. Ideea de a „pune salteaua” e destul de stranie. E ca și cum m-aș fi decis să rămân acolo pentru o perioadă de timp. În fine, am lăsat-o jos, m-am așezat pe ea, atunci…

Ai avut vreodată senzația că ești privit cu insistență? Exact așa am pățit. Atunci, abia atunci, a apărut în fața mea „cineva”. Îl vedeam și-l auzeam. Am avut deja mai multe vise în care mi se vorbește în gând, deci un astfel de limbaj îmi este destul de familiar. Mă uitam la ființa din fața mea și l-am întrebat în gând dacă pot să-i fiu de folos cu ceva. Întrebarea mea a fost destul de clară, căci imediat am primit și răspunsul. Ce am auzit? Hm… Tu, cel care citești, ascultă cu „inima”

Timpul în care voi mai putea sta aici, așa, e destul de scurt. Așa că, ascultă mai întâi, apoi pune-mi întrebări. Îți las copilul meu să ai grijă de el. Odată cu el primești tot ceea ce ai nevoie. Căci tu știi de ceea ce are el nevoie! Un bun observator „simte” ceea ce îl va atrage și vei știi ceea ce să-i cumperi, atunci când cere și este pregătit să primească.

Din minte mi-a țâșnit efectiv o întrebare. Se pare că era deja pregătit pentru ea, pentru că mi-a zâmbit. Întrebarea era: „dacă tu ești aici, acum, pentru că eu te văd ca și cum ai fi real, de ce îți este greu să faci tu însuți ceea ce trebuie?”

Răspunsul:

Manifestarea… îmi este posibilă doar până la un anumit nivel. Ori tu poți manifesta la planul unde ești. Pe mine mă vezi aici dar eu sunt în alt plan. Doar până aici pot veni și mă pot manifesta sub formă fizică, sau ceea ce numești tu „formă”. De manifestat însă, chiar și aici, îmi este foarte greu!

Ca să-mi explice și mai bine, pentru a-mi ușura înțelegerea, a făcut un gest. S-a aplecat să apuce un bidon cu apă. Mâna i-a trecut pur și simplu prin bidon, fără să-l miște. M-am uitat lung la bidon, la el… și am avut senzația de RESPONSABILITATE. Da, asta mi s-a dat: O MARE RESPONSABILITATE.

Orice cuvânt pe care l-aș mai scrie în continuare ar fi în plus și s-ar baza doar pe presupuneri sau pe speculații raționale. Ar fi pierdere de timp, atât din partea mea, cel care scrie, și din partea ta, cel care citești. Am visat, am scris… și atât.

Căci cel care știe puțin vorbește, iar cel care știe tace. (Tăblițele de Smarald)

Escape into the blue

 A băut un pic de apă și s-a așezat în pat. Respirațiile sunt scurte, cu umplerea doar pe jumătate a plămânilor. S-a așezat mai comod în pat, ca atunci când te pregătești pentru un drum lung. Așa și este: o călătorie, altfel de călătorie. Urmărea filmul, fără să intervină sau să se sperie. I se părea absurd să-și imagineze o centură de siguranță. Știa că ea, centura, a fost, este și va fi mereu acolo.

S-a trezit plonjând într-un fel de apă, de culoare albastră. Vehicolul în care era o trăgea în jos, spre adâncuri. La început a stat liniștită, doar observând nuanțele de albastru și plutirea în jos. Știa că în vehicol mai sunt și alții. Știa. Cu timpul, a observat modificările din albastru iar geamul devine opac. Aproape se confundau pereții vehicolului cu apa. Da… e timpul să termine cu observațiile și să iasă afară.

Unde? Păi de sus, de acolo a venit.

Și-a ridicat ochii zâmbind… acolo trebuie să ajungă. Luminița a apărut, la început firavă de tot, apoi a început să prindă din ce în ce mai multă putere. „Hai, vii? Eu te aștept…” A zîmbit și a întins mâna către ea. La început a fost timidă, de parcă ar fi vrut să o mângâie. Pereții au început să se disipe din jurul ei. Au existat vreodată sau… au fost doar în imaginația ei? Și-a întins trupul și a început să se îndrepte spre lumină. A întins ușor și a doua mână, dreapta. Era minunat! Orice mișcare, gest, chiar și vârful unui deget, o clătina… se lăsa atrasă de lumină. Atât.

Atunci i-a simțit. Odată cu ea au mai venit și alții din același vehicol. Simțea. Știa că sunt doi… de unde știe? Cu cât se apropia mai tare de lumină, cu atât apa devenea mai limpede, mai clară. Lângă ea, în partea stângă, a văzut corpul unui bărbat. Și el avea mâinile îndreptate în sus, spre lumină. În dreapta, a deslușit o structură feminină. Mai mult a intuit că e o „ea”.

Și-a ridicat din nou ochii în sus. Începuse să distingă și altceva… se apropia de ieșire! Unde a ajuns?

Ieșirea din albastru s-a soldat cu căderea în genunchi. Respira adânc, sacadat, de parcă plămânii dureau groaznic. Era un altfel de aer. În sfârșit, și-a recăpătat respirația normală și a început să se uite prin jur. Aproape a orbit-o strălucirea din jur și intensitatea culorilor. Palmieri, copaci diverși, verdeață, o apă curgătoare de culoare albastră și nisipul… nisipul aproape că a orbit-o. O altă casă