Primul meu jurnal online pe un CMS

 Mi-a plăcut de mic copil să împart. Rar de tot mi-a fost frică să dau ceva. Sau de a avea tendinţa de a păstra ceva doar pentru mine. Ceva timp mi-a luat, tot de mic copil, să învăţ că „datul” se face doar din ce este al tău. Şi tot din experienţa personală am învăţat că una este să dăruieşti „material” şi alta este să dai „experienţă”. Una are valoare mică, cealaltă se ţine minte pentru că se plăteşte!

Aşa că, în articolul de faţă, împărtăşesc cu cei care citesc CUM a apărut a doua sursă de venit online. Este un venit activ, dar este!

Începutul… Cum am început?

La unele cărţi în format electronic am observat unele aspecte. O parte dintre ele puteau fi citite fără a-mi da bătăi de cap. Aspect curat, aerisit, uşor de accesat, plăcute la prima vedere. Altele mi-au dat realmente „dureri”. Lipsa diacriticilor din texte, capitole mai mult „pe ghicite”, fără a avea titluri sau/şi link-uri la capitole, etc.

Atunci mi s-a făcut ruşine… Tot mie! Am realizat că în propriul meu laptop, se găseau materiale oarecum asemănătoare. Chiar dacă existau diacriticile în texte, ele (textele) erau împrăştiate, unele dintre ele începute sau abandonate, idei întrerupte, fără cap sau fără coadă…

Făcând o comparaţie între cărţile citite şi harababura care exista (pe atunci) în propriul meu laptop, m-am uitat „urât” şi eu la mine…

Cum am eu curajul să reproşez cuiva ceva ce eu ar trebui să fac mai întâi???

Mi-am „transferat” ruşinea într-o discuţie cu cel de lângă mine. I-am transmis nevoile mele şi am trecut la „curăţenie”. A durat ceva timp până m-am învăţat să lucrez cu un program office. Mai întâi mi-am făcut o ordine relativă în ceea ce-mi aparţine şi apoi am făcut ceva practică cu o parte din eboock-urile coborâte de pe net. Unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult să le fac (cu ajutorul calculatorului) este „bibileala”, să fac ca un lucru să arate cât mai „frumos”, cu aspect plăcut, aerisit.

Îmi este greu să spun cam cât timp a durat practica asta. Era ceva făcut „din plăcere şi cu plăcere”. E cu totul altceva decât să învăţ ceva „pentru că trebuie” (ca să obţin un salariu mai bun sau să-mi păstrez jobul). Cert este că, într-o zi, m-am trezit cu un telefon. Mi s-a făcut o propunere. Mai exact, am fost întrebată dacă pot să fac o traducere în limba mea natală. Recunosc, am avut nişte ezitări la început. Din punct de vedere fizic, ezitarea m-a costat. Câteva zile am avut gâtul înţepenit. FRICA FAŢĂ DE NOU se manifestă astfel. Am zâmbit pentru că, odată ce am descoperit şi cauza, mi-a fost mult mai uşor să trec „peste”. M-am vindecat de durerea fizică DOAR trecând la treabă! Cu cât am întârziat şi am avut ezitări, cu atât persista durerea fizică.

Cu timpul am început să primesc şi alte comenzi. Cert este că, acum, după şase luni, abonamentul la telefon şi internet (şi ceva pe deasupra…) mi-l plătesc din această sursă de venit. Plătesc factura zâmbind. Cireşica de pe tort?!? Se pare că, întradevăr, făcând ce-ţi place, primeşti din partea Universului şi cireşe…

 Îi mulţumesc pe această cale celui care m-a ajutat să înţeleg anumite cauze ale durerilor: VALERIU POPA, precum şi celui care le-a făcut publice (în spatele clickului o să descoperiţi un material destul de interesant de studiat).

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Fac parte dintre dintre fericiţii care au avut posibilitatea şi oportunitatea de a urmări efectele Decalogului (aşa cum este el „predat” de secole ca literă de lege) timp de trei generaţii.

Sigur, există şi posibilitatea de a mă înşela, având în vedere nişa destul de îngustă de cercetare. Totuşi, viaţa m-a dus şi pe alte meleaguri unde am cunoscut şi am avut contact direct cu altfel de mentalităţi care, (credeam eu…) îmi vor da posibilitatea de a-mi schimba ipoteza. În realitate, există doar mici variaţiuni şi atât! Variaţiile sunt date de egregoriul local, de situaţia economică a locului respectiv, de interesul acordat unei naţii pentru educaţie sau de stabilirea unui echilibru interior prin practicarea (chiar şi sporadică) a activităţilor care ţin de arte.

Dar să revin la concluziile la care am ajuns, a studiului unui mod de gândire concret, folosind cele trei generaţii la care am avut acces la un nivel mai profund.

Prima generaţie:

Bunica interzicea cu desăvârşire pomenirea Necuratului în casa şi curtea ei. Am întrebat-o şi de ce! Răspunsul primit a fost următorul: „Atunci când Îl pomeneşti, şi El se gândeşte la tine!”. La mintea de atunci am priceput doar atât: Necuratul este unul care cam uită să se spele. Mi-am amintit de vorbele bunicii mele atunci când am dat peste nişte desene. Le-am studiat. Hmmm… OK. Deci ăsta e? Aşa… Şi?

I-am respectat totuşi dorinţa bunicii, fiindcă aveam alte preocupări pe atunci cu muuult mai interesante decât de a pisa pe cineva la cap, mai ales că era vorba despre ceva „interzis” în casa şi curtea ei.

S-a gândit vreodată El la mine?!? Zău dacă ştiu. Până la urmă cred că e vorba despre respect reciproc…

Concluzia 1:

Generaţia 1 ELIMINĂ ŞI INTERZICE DIN  MENTALUL CONŞTIENT tot ceea ce era considerat a fi „negativ” dintr-un TOT.

Generaţia a II-a.

Se pare că interdicţia de a pomeni în vorbă a dat rezultate. În schimb, cu gândul, e cam greu! Prin urmare, pe toată durata copilăriei ştiu că am dat de „Necuratul” când am făcut câte vreo poznă! Ba chiar la un moment dat, exasperată de atâtea interdicţii am izbucnit „Să mor pot?!?”.

Concluzia 2:

Se păstrează în continuare ideea de negativitate, de data aceasta tratând-o cu INDIFERENŢĂ.

Aici aş vrea să menţionez că am mai întâlnit o astfel de atitudine recomandată de către maeştri spirituali. Mulţi dintre aceşti maeştrii recomandă privirea cu indiferenţă, să adopţi o atitudine de spectator la aceste „filme exterioare”. Este suficientă o astfel de atitudine? ÎN REALITATE menţine în starea de STAGNARE.

Generaţia a III-a.

După cum am scris şi în „Decalogul. Despre Caracter şi Inteligenţă, am folosit foarte mult „tactica berbecului” în viaţă. În copilărie, în urma corecţiilor primite, am începutgândesc şi să acţionez conform unor legi scrise în Decalog. Chiar şi la o vârstă destul de matură, cunoşteam prea puţin din cele predate de către preoţi. Eram mulţumită de propria mea viaţă, deci interesul de a afla mai multe era prea mic. Totuşi, ceva din interiorul meu începuse să se clatine. Îmi clădisem viaţa pe nişte principii rigide şi solide, cel puţin aşa credeam. Se pare că Universul (sau Dumnezeu) era de cu totul altă părere…

Când construcţia a început să se prăbuşească, mi-am adus aminte de „cele sfinte”. Am citit, am verificat (bazându-mă pe evenimente din viaţa actuală) şi am început să (mă) corectez. Cum? Prin schimbarea nivelului de vibraţie.

Care sunt metodele folosite? La ora actuală, anual ţin peste 340 de zile din an post de carne, apelez la regimul Oshawa 8 ori de câte ori încep să mă mişc prea greu şi încet, consum apă preparată de mine însumi, folosesc limbajul ZENLA atât în scris cât şi în comunicarea orală, am grijă de trebuinţele sufletului meu (scris, citit, ieşiri în aer liber, muzică, filme), etc.

Concluzia3: Chiar dacă generaţiile anterioare mi-au înterzis, am ales o altfel de atitudine. Am tratat cu RESPECT existenţa cuiva, fie el şi „negativ”, ca pe ceva posibil. Este cu totul şi cu totul altceva decât a trata cu indiferenţă, cu eliminare sau cu negativitate! I-AM DAT POSIBILITATEA SĂ EXISTE. La fel se întâmplă cu oricare cuvânt inventat vreodată, fie el scris sau vorbit.

Depinde de fiecare om în parte să-şi facă propriile sale conexiuni legate de cuvinte, fie ele scrise sau grăite.

Pentru că marea majoritate a conexiunilor făcute de manifestări ale „Necuratului” s-au realizat doar prin viu grai, fără a mi se da şi exemple concrete din propria lor viaţă (a profesorilor), informaţiile le-am primit şi asimilat doar parţial.

Notă: În articolul „Un Univers al Oamenilor”, am descris universul ca fiind unul construit şi bazat pe legi matematice extrem de simple: adunare, scădere, înmulţire şi împărţire.

Apelând la cunoştinţele de matematică asimilate din şcoala primară:

„—” + „—” = „+”.

Un plus de energie?!? Prin urmare, negarea negaţiilor dă mai multă putere! Cui? Gândurilor, acţiunilor şi faptelor considerate (şi acceptate) ca fiind „negative”! „Gândiţi pozitiv” începe din ce în ce mai des să-mi aducă aminte de nişte ochelari de cal…

Am credinţa că un om, atunci când conştientizează că ceva „scârţâie” în propria lui viaţă, pune întrebări şi/sau caută răspunsuri. M-am înşelat! Se pare că, întradevăr, sunt ABSOLUT NECESARE câteva şuturi à la Petre Ţuţea.

Ceea ce se ascunde în SUBCONŞTIENT iese la iveală, INDIFERENT de limbajul de comunicare pe care îl foloseşti.

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

 În viaţa reală am avut prea puţine ocazii să vorbesc cu oameni care sunt interesaţi (şi dispuşi) să discute despre importanţa şi semnificaţia Decalogului, despre ce înseamnă şi, enorm de puţini care au curajul de a da exemple din propria lor viaţă.

Contactul meu direct cu învăţăturile aşa-zis creştine a avut loc destul de târziu. Mai exact, la maturitate. Doar în casa bunicilor am descoperit o carte cu coperţi negre şi cu o cruce mare aurită pe ea. Cunoaşterea „celor sfinte” s-a limitat doar la … citire. Eram prea mică (biologic) ca să pot înţelege ceva din pasajele numerotate, cu exprimări redundante şi referiri la tot felul de personaje total necunoscute. În realitate, am luat act de existenţa Decalogului doar după ce l-am practicat în viaţa reală!

Mi-am amintit de acea perioadă citind articolul „ZENLA, Subconştientul şi cele 10 porunci. Mi-am amintit şi ce a însemnat practicarea (chiar şi parţială) a celor 10 Porunci.

Învăţarea Decalogului s-a făcut treptat şi doar… greşind. Mi-au lipsit orice fel de îndrumări venite din partea unui autor de cărţi, a unui mentor, profesor sau părinte. Sau măcar să fii avut pe cineva, în jurul meu, de la care să văd ce înseamnă „rău” sau „bine”! O parte din mine îmi spune că aşa s-a potrivit cel mai bine cu propriului meu caracter, altfel, învăţând doar din greşelile altora, mi-aş fi construit o scară de valori personale complet falsă. Deci, unele dintre interdicţii apărute şi scrise în Decalog le-am învăţat „făcând” şi observând cu băgare de seamă reacţia celor din jurul meu.

Concluzia la care am ajuns a fost şi este următoarea: caracterul mi l-am format singură doar în urma vederii efectului a ceea ce înseamnă „greşeală” din punct de vedere al creierului uman. Se pare că Universul (sau Dumnezeu, după preferinţă) priveşte lucrurile altfel decât gândeşte un om obişnuit. Fiecare om în parte are libertatea de a-şi construi propriul său caracter, bazându-se doar pe propria experienţă de viaţă şi pe propriile decizii!

Care au fost urmările unui astfel de comportament în viaţa mea, timp de mai mulţi ani? Am devenit un fel de idol pentru cei din jur, începând cu cei mai apropiaţi şi apoi urmând cei cu care intri în contact direct. Eşti dat ca exemplu în orice situaţie. Devii un fel de preot, psiholog, bancă de credit fără dobândă, om bun la toate (inclusiv birou de informaţii), asistent social, etc. Oamenii devin mai gravi în prezenţa ta şi te privesc cu teamă. E ca şi cum, în jurul tău, se crează o aură invizibilă.

Eram prea ocupată, altele îmi erau priorităţile atunci şi prea puţin interesată ca să mă intereseze opiniile celorlalţi. Tot ce am putut să conştientizez este că, în realitate, cei din jur refuză să şi facă ceva chiar dacă văd! Un mod de comportament primit, privit şi asimilat doar din punct de vedere teoretic rămâne doar la stadiul de „teorie”. Toată învăţătura rămâne doar la nivel mental, fără a fi aplicată şi în realitate.

Destul de târziu am putut conştientiza că diferenţa dintre inteligenţă şi şiretenie este foarte mică. Cât despre caracterul unui om… a spus-o prea frumos cu 2000 de ani în urmă, Cicero. Acum, în anul 2013, tot ce pot face e să mă înclin şi să-i fac publice cuvintele care îi sunt atribuite:

Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter este fără valoare

Ca o concluzie finală: există doar un singur cuvânt din dicţionarul limbii române care descrie destul de aproape de adevăr această imagine dată de realitate: IDOLATRIE. Este suficient însă să faci O SINGURĂ GREŞEALĂ şi atunci se uită totul…

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Doamneee… E singurul cuvânt care îmi trece prin minte şi-l repet întruna, ca un automat…

După punerea în cuvinte a unui simplu experiment, concluziile pe care le-am tras, concentrarea experimentului unui articol, publicarea lui… A urmat ca un fel de explozie în lanţ. Mi-am prins capul în mâini de cât de simplu ne creăm noi înşine propriul Univers şi, mai dureros, propria noastră viaţă.

Ce am simţit în realitate? Ca un fel de răsturnare a modului de gândire personal. Şi toate astea după ce mi-am dat seama că concluziile scrise în „Exerciţiu de Iluminare 2” sunt doar o parte din răspunsurile găsite. ATUNCI atât eram capabilă să înţeleg!

În sfârşit am primit şi răspunsul la întrebarile mele în legătură cu comportamentul nihilist şi agresiv de care am dat dovadă încă din copilărie. Am fost un copil tratat cu un amestec de INDIFERENŢĂ şi URĂ.

Doamnee… Dă-mi Doamne putere, căci exploziile se ţin lanţ şi am nevoie de muuultă putere! Vremea copilăriei s-a dus, sunt un om matur capabil să i-au decizii şi să-mi asum responsabilităţi, trecutul s-a dus (şi ducă-se!), prezentul îl ştiu (acum ştiu şi de ce!), iar viitorul depinde DOAR DE MINE!

Tot ce mai pot să scriu este doar un MULŢUMESC! Mulţumesc celui care m-a îndemnat să scriu cât mai des, care m-a suportat (efectiv! 😦 ) şi lui Masaru Emoto…

Pe la finele anului 2008 am primit pe net un documentar despre apă. Dincolo de cantitatea uriaşă de informaţii care este conţinută în documentar, m-am izbit de imposibilitatea de a verifica acele concluzii! De unde laborator dotat, aparate de fotografiat performante şi multe alte condiţii absolut necesare efectuării unui experiment? Am măcinat în mine câteva zile bune ideea de a testa acele concluzii…

În scurt timp am adunat mental câteva date care m-au ajutat enorm de mult. Am revăzut documentarul şi m-am oprit doar la o secvenţă: experimentul realizat de Masaru Emoto, cel în care el a tras nişte concluzii cu mult înainte de a avea posibilitatea de a efectua experimente într-un laborator foarte bine dotat.

Care au fost informaţiile care m-au ajutat realmente? Cele adunate de-a lungul timpului!

  • Pe vremea copilăriei m-am „jucat” cu boabe de fasole puse pe un strat de vată hidrofilă umedă puse într-un borcan. Am admirat zile în şir acel spectacol, chiar dacă el (experimentul) a fost făcut într-un apartament.

  • Repetarea acelui experiment a avut loc mulţi ani mai târziu. Rezultatul a fost o dezamăgire totală. Firele crescute arătau cam anemice, în comparaţie cu cele crescute în urma experimentului din copilărie. Am revăzut de zeci de ori amintirile atunci, să văd unde am greşit. Într-un final mi-am dat seama că doar seminţele erau singurele care dau „rezultate”. În ce a constat „greşeala” mea? Seminţele folosite în copilărie proveneau de la bunica, iar cele folosite în al doilea experiment erau cumpărate, cu o capacitate de germinare foarte scăzută. Rezultatul? Fire cu aspect anemic, de un verde palid, un ritm de creştere foarte scăzut şi un ciclu de viaţă mult scurtat.

  • În următorul experiment, cel de-al treilea, am folosit trei borcane din sticlă, vată umedă şi boabe de orez. Mai exact, am pus în aplicare experimentul realizat de Masaru Emoto în documentar. Borcanele le-am aşezat afară, departe de orice fel de sursă de curent electric şi electromagnetic (antene, telefoane, televizor). Pe fiecare borcan am lipit câte o etichetă, pentru a evita… „încurcarea borcanelor”. :) Pe etichete am scris următoarele cuvinte: TE IUBESC, TE URĂSC şi INDIFERENŢĂ. De fapt, am apelat la etichete pentru a-mi reaminti ce mod de manifestare trebuie să adopt în faţa fiecărui borcan! În fiecare dimineaţă mă opream în faţa borcanelor puse la distanţă unul de altul şi MĂ MANIFESTAM conform etichetelor: „TE IUBESC”, „TE URĂSC” iar pe al treilea l-am tratat cu „INDIFERENŢĂ”. După o săptămână au început să se vadă primele rezultate. Borcanul tratat cu TE IUBESC începuse să dea semne slabe de încolţire, cel tratat cu TE URĂSC arăta ca şi cum ar vrea să încolţească dar este stopat de ceva (poate este vorba doar de imaginaţia mea, totuşi arăta ca şi cum ar suferi!) iar cel de-al treilea, cel neglijat, tratat cu INDIFERENŢĂ… deja avea un strat de mucegai deasupra.

Concluziile? Apa este un mediu excelent de transmitere a informaţiei, fiind singurul element prezent în: borcane, vată, seminţe şi… în mine însumi. Eu eram sursa principală de transmitere a informaţiei.

Din păcate, toate fotografiile realizate atunci s-au pierdut. Totuşi, acest experiment poate fi realizat de către oricine, oricând şi oriunde, în special de către cei care sunt dornici de rezultate clare şi evidente.

NOTĂ: La scurt timp după încetarea experimentului m-am trezit brusc în mijlocul nopţii de către o „străfulgerare”. Am primit un răspuns la o întrebare care începe cu un DE CE, o întrebare mai mult personală. Prin acel experiment am înţeles de ce şi cum se comportă oamenii (inclusiv eu însumi) la primirea „informaţiilor” venite din exterior, începând de pe vremea copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi până în momentul morţii corpului fizic, singurul care conţine sursa de informaţie.

Suntem singurii capabili să ne discernem informaţiile pe care le dăm, indiferent de cele primite. De noi depinde!

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise şi publicate aici sunt concluzii trase (şi) în urma experienţei personale de viaţă .

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

 Am încercat să învăţ de la oameni care este măsura după care un om este ceea ce este şi poate face parte din acest Univers al Oamenilor. Am încercat să învăţ de la oameni ceea ce sunt, căutând să-i înţeleg şi să le înţeleg comportamentul, modul în care trăiesc şi îşi construiesc viaţa, propria viaţă. În realitate, tot ce făceam era să învăţ să fiu om…

Am mers pe drumul ăsta, uneori cumpănindu-mă, alteori căzând, alteori cu spinarea dreaptă. Căzăturile au fost rare… Şi dure. M-am ridicat uneori mai repede, alteori mai greu. Şi-am înţeles că oamenii privesc, gândesc, se mişcă, acţionează, măsoară TOTUL doar printr-un mod de gândire împărţit, evaluat în „bine” sau în „rău”.

Am încercat să înţeleg ce înseamnă acel „rău” sau acel „bine” şi care este măsura evaluatoare. Tot ce-am putut să înţeleg că evaluarea generală se face doar în măsura lui „e bine pentru mine” sau „e rău pentru mine”. Deci evaluarea se face la nivel de individ, fiecare după cum crede el/ea de cuviinţă.

Timp de peste 40 de ani de viaţă petrecuţi pe această planetă am trecut prin diferite stadii evolutive, timp în care am stabilit tot felul de relaţii interumane. Toate dintre stadiile respective au necesitat câte o mască potrivită rolului jucat.

Am reuşit să fac un bilanţ al extremelor, a ceea ce înseamnă „rău” şi „bine” pentru fiecare rol jucat, cel puţin luîndu-mă după experienţele din această viaţă.

  • Copil (pe o durată incertă de timp).E bine dacă cer (indiferent ce) cât mai puţin. E rău dacă deranjez sau fac pozne.

  • Elev (teoretic: 12 ani; practic:… şi la ora actuală).E bine dacă sunt prezent la şcoală şi dacă învăţ. E rău dacă pun (prea multe) întrebări sau cer prea multe explicaţii.

  • Angajat (pe perioade de timp mai lungi şi mai scurte).E bine dacă fac cât mai multe într-un timp cât mai scurt şi pe bani cât mai puţini. E rău dacă mă îmbolnăvesc sau dacă cer.

  • Soţie (timp de 18 ani).E bine să aduc toţi banii în casă şi să fiu de acord cu toate mofturile. Ale altora! E rău dacă refuz. Atunci semăn cu unul din părinţii care m-au adus pe lume. Sau cu amândoi (?!?).

  • Noră (timp de 18 ani).E bine să aduc bani în casă şi să mă fac că uit de ei. E rău dacă întreb şi ce-a făcut cu ei.

  • Patron (5 ani).E bine dacă dai cât mai mult, fie angajatului sau fiscului. E rău dacă începi să (şi) ceri sau să refuzi câte ceva.

  • Emigrant (peste 14 ani).E bine dacă eşti sănătos tun, tânăr, fără responsabilităţi sau familie şi cu cât mai puţină minte. E rău dacă deschizi gura şi ceri.

  • Prieten (în general sunt şi am o fire prietenoasă).E bine dacă ai timp să-i asculţi când au probleme şi să îi ajuţi. E rău dacă îi refuzi.

A trebuit să învăţ toate acestea. Şi încă mai învăţ! Ce-am învăţat până acum este că Universul Oamenilor este un univers matematic, unde operaţiile de bază sunt adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea.

Atunci când am descoperit toate acestea am râs, apoi am înlemnit. Mi-am amintit, brusc, de pilda talanţilor. Am înţeles că acest Univers, privit ca un tablou de la distanţă, se află tot timpul în echilibru, într-un echilibru abia perceptibil şi vizibil doar de la distanţă. Modul în care apar şi dispar oamenii din viaţa noastră, a fiecăruia, modul în care se stabilesc sau se desfac relaţiile dintre oameni, este felul în care fiecare individ trece prin aceste stadii.

Mi-am revizuit scurt modul de comportament, cel instinctiv, avut încă din copilărie. Mi-am prins capul în mâini şi am oftat adânc… Am înţeles că Universul s-a echilibrat, dându-mi exact ceea ce îmi era necesar. Lui, Universului, ca să se echilibreze, mie ca să învăţ şi celelalte „operaţii matematice”.

Ca simplu om, ca individ, trecând prin toate stadiile menţionate, am observat că se păstrează o ritmicitate, o ciclicitate în toate experienţele prin care am trecut. Indiferent de care operaţie matematică m-am folosit din cele patru, extremele (exemplificat prin diagonale, acele linii care traversează un pătrat) s-au păstrat, oscilând în realitate între „drepturi” şi „responsabilităţi”. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că există o tendinţă acută actuală către a cere cât mai multe drepturi şi pasarea responsabilităţilor pe umerii altcuiva, acel altcineva aflându-se tot timpul în „afară”.

Tot ce am putut şi pot să fac e să-mi stabilesc, ca simplu individ, propriile mele drepturi şi responsabilităţi. Care îmi sunt „adunările”, „scăderile”, „înmulţirile” şi „împărţirile” din viaţă.

Mă aflu aici, acum, doar în calitate de administrator al unei averi simple: timpul. În rest? „Frumuseţea trece şi averile se mută dintr-un buzunar în altul” îmi zicea odată, zâmbind hâtru, un prieten. Am râs cu lacrimi! Am răspuns doar când am putut să-mi capăt răsuflarea: „Prietene, amândouă vin din acelaşi loc. Dacă mă aflu într-un loc unde se vede şi se predă doar „păcatul”, „economia”, sau „urâtul” înseamnă că depinde de mine şi doar de mine cât timp îmi acord ca să ”îmi fac geamantanul şi să plec”, după cum spunea şi Topârceanu. Mă duc să îmi repar ceva pe dinăuntrul meu, căci e greu să te lupţi cu marea toată. Mai bine mă duc să mă spăl pe mine…

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris. Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile în cuvinte şi să le fac publice.

Dumnezeu

 Folosesc acest cuvânt mai mult din obişnuinţă. E un cuvânt folosit de toată lumea, chiar dacă pe globul pământesc i s-a schimbat doar numele, esenţa lui, însă, s-a păstrat.

Îmi place mult mai mult să-l numesc şi să-l folosesc ca un întreg, un tot, care să-l includă şi pe acel Dumnezeu predicat de oameni. Pentru mine, întregul Univers înseamnă Dumnezeu!

Există, aşa cum exist şi eu, şi tu, şi orice altceva. Mi-a fost dat să văd doar o parte din El. Mi-a fost dat să-l văd în oameni. La unii abia se vede, la alţii m-a orbit. Există! Există acea lumină albă, uşor bătând spre auriu. Am mai văzut-o uneori bătând spre un albastru uşor metalizat. Am plâns… De-ar putea vedea şi ei cât de frumoşi pe dinăuntru şi cum se comportă şi în realitate…

A trecut, cu greu, şi asta. Am acceptat într-un final că frumuseţea există doar în inima şi în mintea mea. Am înţeles că nevoia mea de a arăta acea frumuseţe din altcineva şi să insist, mă face să pierd timp preţios. Am înţeles că acea frumuseţe pe care o văd există şi în mine. E imposibil să vezi ceva într-o oglindă fără a fi şi o reflecţie a unei surse.

Începutul cunoaşterii şi recunoaşterii Lui a fost un drum şerpuit, plin de ocoluri. Primele referinţe la acest cuvânt mi-au fost sugerate de mamaie, mama mamei mele. M-am uitat de multe ori la ea cum se închina la icoane şi vorbea în şoaptă. Copil fiind, mi se prea comic să stai de vorbă cu un tablou. Pentru că i-am respectat alegerile, tot ce am putut face atunci a fost să o întreb ce face! Aşa mi s-a întipărit în minte noţiunea de prieten cu care stai de vorbă despre orice. Deci mamaie mi-a plasat, discret, ideea că Dumnezeu este un prieten cu care stai de vorbă despre orice îţi trece prin cap, îi spui ce tâmpenii ai făcut, ce-ţi place şi ce îţi displace, etc.

M-am uitat de zeci de ori la acea icoană. M-am uitat şi la alte câteva zeci sau sute. Încercam să văd dacă simt şi eu, în interiorul meu, ceva care să mă facă să-mi deschid sufletul aşa cum făcea mamaie. NIMIC!

Anii au trecut. Cu timpul, am avut nişte reacţii total inexplicabile atât pentru mine cât şi pentru cei care s-au întâmplat să fie atunci, în momentul acela, martori. Pentru că cei din jur au început să mă privească ca pe o ciudăţenie, am început să-mi controlez reacţiile şi, mai ales, manifestarea. Când şi în ce situaţii s-au petrecut astfel de evenimente? Am să povestesc aici doar un eveniment, căci ele sunt multe, destul de multe încât să ocupe o întreagă carte.

Îmi place să mă plimb mai mult pe jos. Prefer seara din motive logice: e mai răcoare şi e şi linişte. Pe o străduţă îngustă, slab luminată şi circulată, mi-a atras atenţia o lumină aflată în mişcare. Mi-am întors capul ca să am imaginea completă a ceea ce am prins doar cu coada ochiului. În vitrina unui magazin închis, pe un monitor destul de mare, se derula un film. Un om arăta cum se desenează un copac. Vedeam doar cum buzele i se mişcau fără încetare. Mi-am mutat privirea ceva mai jos, către corp. Am înlemnit. Mâna… Mâna i se mişca cu eleganţă, cu o graţie greu de descris în cuvinte. Mâna aceea ţinea între degete un penel din care ieşeau cu mişcări precise linii mai groase sau mai subţiri, puncte mai mici sau mai mari, culorile folosite se schimbau rapid… Eram fascinată! Căzusem într-un fel de transă. M-am lipit, efectiv, cu totul de acea vitrină.

Ochii începuseră să mă ardă. Lacrimi mari mi se scurgeau pe obraz, fiind incapabilă să mă opresc. Îmi ştergeam ochii şi nasul la fel ca un copil, cu mîinile, cu braţul… Eram prea preocupată de spectacol ca să mai pierd timpul cu scoaterea unui şerveţel din geantă. M-a readus pe pământ cel cu care ieşisem la plimbare. Era şocat de reacţia mea. Tot ce am putut să spun şi să conştientizez este că atunci, în momentul acela, am simţit şi l-am simţit pe Dumnezeu, un alt Dumnezeu decât cel prezentat şi cunoscut de la mamaie.

Atunci când mi-am revăzut filmul vieţii, am avut aceleaşi manifestări în ocazii ceva mai rare, cum ar fi la cititul unei cărţi sau la auzul unei melodii. Ca un o concluzie finală, manifestarea emoţiilor prin şi cu ajutorul artei a însemnat prezenţa şi acceptarea lui Dumnezeu.

Apoi am cunoscut natura, aşa cum este ea. Cei 9 ani petrecuţi într-un sat (într-o ţară străină, alta decât cea natală) m-au făcut să iau contact cu ea, cu natura, şi să înţeleg puterea lui Dumnezeu. Faptul că am pus o sămânţă minusculă în pământ, că am pus doar apă şi i-am acordat un pic de atenţie, a fost suficient să asist la un spectacol extraordinar desfăşurat în mai multe acte. Atunci am cunoscut un altfel de extaz, o altă stare de manifestare a lui Dumnezeu. Atunci am înţeles şi ce-i trebuie unui om ca să crească drept: un pământ bun, soare, apă şi atenţie din partea grădinarului. Toate cu măsură!

Natura mi-a dat un exemplu bun şi-am învăţat de la ea cât am putut. Am învăţat de la ea atât cât aş fi citit biblioteci întregi de cărţi sau mi-aş fi petrecut ani întregi pe băncile şcolilor. Am asistat la acest spectacol complet, al naşterii şi al morţii, atât al plantelor cât şi al animalelor. Am înţeles în cei nouă ani multe… Am înţeles că Dumnezeu înseamnă echilibru, că singura Lui treabă e să păstreze acest echilibru, acea armonie în tot şi în toate.

Mult mai târziu am înţeles că, dacă m-am priceput atât de bine la formele simple de manifestare, la oameni am avut probleme. Am crezut în dreptatea mea mai mult decât al lui Dumnezeu şi am acţionat ca atare. Ceea ce a însemnat, într-un fel, ruperea de El. Dar despre asta altădată…

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris. Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile în cuvinte şi să le fac publice.