Primul meu jurnal online pe un CMS

Posts tagged ‘Căpşuni’

Nevoia de dreptate

 Îi plăcea culoarea degetelor răsfirate la soare. Atunci când îşi lipea degetele de geamul uşii de la scară, vedea ceva ce o făcea să uite de joacă. Se uita minute în şir la acea transparenţă, uşor aurie, la oasele care abia dacă se ghiceau.

Ieşise din casă în fugă. Se oprise în spatele uşilor închise, închizându-şi la rândul ei şi pleoapele. Amâna, tergiversa cât putea de mult plăcerea de a se scălda în lumina soarelui. Îi veni să râdă… La fel făcea cu aproape orice lucru. Până şi banalul ou-ochi din farfurie era mâncat cam tot aşa. Deşi îi plăcea mai mult gălbenuşul, întotdeauna mânca la început albuşul…

Joaca cu lumina soarelui care trece prin pleoape lăsa în urmă o culoare ciudată, de un roz aprins, nemaiîntâlnit până atunci cu ochii deschişi. Îi plăcea prea mult culoarea aia aurie, îi plăcea şi rozul, şi-i venea tare greu să se despartă de ele.

Şi totuşi… Printre degetele răsfirate văzu şi altceva. O altă culoare. Un roşu închis. Se uită lung la acea culoare, lăsând uşor pleoapele să se deschidă. Apoi făcu ochii mari, atât de mari cât să cuprindă acea culoare roşie. Era închisă într-o sacoşă de nylon transparentă, în forme ovale cu mici pete de verde la un capăt. Wow! Ce verde frumos!

Reuşi să se desprindă cu greu din jocul culorilor, să revină la realitate, acea realitate pe care abia începuse să o cunoască. De o întreba cineva câţi ani are, zicea cu hotărâre: „trei!”.

La „înălţimea” ei, sacoşa colorată în roşu şi verde îi ajungea exact în dreptul ochilor. Se uită la sacoşă. Mintea ei lucra cu febrilitate, încercând să facă conexiuni…

În sfârşit!!! Răsuflă uşurată… Recunoscu formele din sacoşă. Le mai văzuse undeva, în grădina lui mamaie de la ţară. Daaaar… cum se numesc?

Se blocase. Era un cuvânt prea rar folosit atât de ea cât şi de cei din jur. Îl uitase…

Frământările interioare în căutarea răspunsurilor i-au fost întrerupte. În scara blocului intră sacoşa. Îi era imposibil să-şi dezlipească ochii de la culorile din sacoşă. Auzi un glas care îi vorbea…

Cuvintele trecură pe lângă ea fără să o atingă. Apoi văzu cum sacoşa se deschise, o mână intră în ea şi scoate de acolo două forme ovale. Mâna veni până în dreptul feţei ei. Abia atunci copila îşi ridică ochii. Se uita la omul mare cu ochii la fel de ficşi ca la sacoşă. Vedea cum buzele omului se mişcă dar sunetele întârziau să ajungă la ea. Atunci omul mare apucă mâna dreaptă a copilei şi puse în palma ei cele două forme colorate scoase din sacoşă.

Copila se uită luuuung la cele aflate în palma ei. Apoi ochii i se ridicară căutând ochii omului cel mare. Apoi coborâră din nou la palmă. Şi, din nou se uita la şi în ochii omului…

Joaca ochilor a durat câteva secunde apoi omul, vădit pus în încurcătură, îşi îndoi genunchii ca să ajungă la nivelul ei. Abia atunci auzi copila cuvintele rostite… „Ce e? Ce s-a întâmplat? Am văzut că te uitai lung la sacoşă… Sunt căpşuni!”. Copila ridică şi mâna stângă. Cu degetul arătător atinse căpşunile adunate grămadă în palma făcută căuş. Buzele i se deschiseră şi vorbi:

Una pentru Fratele meu, una pentru Sora mea. ŞI EU? MIE CE ÎMI MAI RĂMÂNE?!?”

Omul cel mare se simţi brusc cuprins de o căldură înăbuşitoare. Simţi cum îi ia foc corpul şi, cu toate că în scară era răcoare, picături de transpiraţie începuseră să-i ţâşnească prin toţi porii. Coborî repede la subsol, la uşa apartamentului unde ştia că locuieşte copila. Bătu cu palma în uşă, uitând de sonerie. Bătu repede din nou, de parcă îl fugărea ceva… Uşa se deschise şi în prag apăru Mama copilei.

Se uita lung la omul din faţa ei. Încerca să înţeleagă ce a păţit vecinul de la etajul trei. Arăta speriat. Gâfâia, cu sângele urcat până la rădăcina părului… Până şi urechile îi arătau ca nişte focuri aprinse. Îşi ştergea transpiraţia întruna…

Îl întrebă ce s-a întâmplat. Omul îi arătă cu degetul copila rămasă sus, la capătul scării.

Lumina soarelui care bătea din spate o făcea să pară aproape transparentă, o formă umană minusculă, înconjurată de raze aurii. Femeia, ridică din umeri… Îl întrebă din nou pe om ce s-a întâmplat.

Abia atunci omul reuşi să vorbească. Îi ceru un castron. Femeia plecă şi îi aduse, fără să priceapă ceva. Castronul s-a umplut cu căpşuni. I l-a întins femeii fără cuvinte. S-a întors şi a plecat. S-a strecurat pe lângă copilă cu ochii în pământ. A urcat încet scările care duceau la apartamentul lui. De-atunci, ori de câte ori o vedea pe copilă o ocolea…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic