Primul meu jurnal online pe un CMS

Posts tagged ‘Culori’

Nevoia de dreptate

 Îi plăcea culoarea degetelor răsfirate la soare. Atunci când îşi lipea degetele de geamul uşii de la scară, vedea ceva ce o făcea să uite de joacă. Se uita minute în şir la acea transparenţă, uşor aurie, la oasele care abia dacă se ghiceau.

Ieşise din casă în fugă. Se oprise în spatele uşilor închise, închizându-şi la rândul ei şi pleoapele. Amâna, tergiversa cât putea de mult plăcerea de a se scălda în lumina soarelui. Îi veni să râdă… La fel făcea cu aproape orice lucru. Până şi banalul ou-ochi din farfurie era mâncat cam tot aşa. Deşi îi plăcea mai mult gălbenuşul, întotdeauna mânca la început albuşul…

Joaca cu lumina soarelui care trece prin pleoape lăsa în urmă o culoare ciudată, de un roz aprins, nemaiîntâlnit până atunci cu ochii deschişi. Îi plăcea prea mult culoarea aia aurie, îi plăcea şi rozul, şi-i venea tare greu să se despartă de ele.

Şi totuşi… Printre degetele răsfirate văzu şi altceva. O altă culoare. Un roşu închis. Se uită lung la acea culoare, lăsând uşor pleoapele să se deschidă. Apoi făcu ochii mari, atât de mari cât să cuprindă acea culoare roşie. Era închisă într-o sacoşă de nylon transparentă, în forme ovale cu mici pete de verde la un capăt. Wow! Ce verde frumos!

Reuşi să se desprindă cu greu din jocul culorilor, să revină la realitate, acea realitate pe care abia începuse să o cunoască. De o întreba cineva câţi ani are, zicea cu hotărâre: „trei!”.

La „înălţimea” ei, sacoşa colorată în roşu şi verde îi ajungea exact în dreptul ochilor. Se uită la sacoşă. Mintea ei lucra cu febrilitate, încercând să facă conexiuni…

În sfârşit!!! Răsuflă uşurată… Recunoscu formele din sacoşă. Le mai văzuse undeva, în grădina lui mamaie de la ţară. Daaaar… cum se numesc?

Se blocase. Era un cuvânt prea rar folosit atât de ea cât şi de cei din jur. Îl uitase…

Frământările interioare în căutarea răspunsurilor i-au fost întrerupte. În scara blocului intră sacoşa. Îi era imposibil să-şi dezlipească ochii de la culorile din sacoşă. Auzi un glas care îi vorbea…

Cuvintele trecură pe lângă ea fără să o atingă. Apoi văzu cum sacoşa se deschise, o mână intră în ea şi scoate de acolo două forme ovale. Mâna veni până în dreptul feţei ei. Abia atunci copila îşi ridică ochii. Se uita la omul mare cu ochii la fel de ficşi ca la sacoşă. Vedea cum buzele omului se mişcă dar sunetele întârziau să ajungă la ea. Atunci omul mare apucă mâna dreaptă a copilei şi puse în palma ei cele două forme colorate scoase din sacoşă.

Copila se uită luuuung la cele aflate în palma ei. Apoi ochii i se ridicară căutând ochii omului cel mare. Apoi coborâră din nou la palmă. Şi, din nou se uita la şi în ochii omului…

Joaca ochilor a durat câteva secunde apoi omul, vădit pus în încurcătură, îşi îndoi genunchii ca să ajungă la nivelul ei. Abia atunci auzi copila cuvintele rostite… „Ce e? Ce s-a întâmplat? Am văzut că te uitai lung la sacoşă… Sunt căpşuni!”. Copila ridică şi mâna stângă. Cu degetul arătător atinse căpşunile adunate grămadă în palma făcută căuş. Buzele i se deschiseră şi vorbi:

Una pentru Fratele meu, una pentru Sora mea. ŞI EU? MIE CE ÎMI MAI RĂMÂNE?!?”

Omul cel mare se simţi brusc cuprins de o căldură înăbuşitoare. Simţi cum îi ia foc corpul şi, cu toate că în scară era răcoare, picături de transpiraţie începuseră să-i ţâşnească prin toţi porii. Coborî repede la subsol, la uşa apartamentului unde ştia că locuieşte copila. Bătu cu palma în uşă, uitând de sonerie. Bătu repede din nou, de parcă îl fugărea ceva… Uşa se deschise şi în prag apăru Mama copilei.

Se uita lung la omul din faţa ei. Încerca să înţeleagă ce a păţit vecinul de la etajul trei. Arăta speriat. Gâfâia, cu sângele urcat până la rădăcina părului… Până şi urechile îi arătau ca nişte focuri aprinse. Îşi ştergea transpiraţia întruna…

Îl întrebă ce s-a întâmplat. Omul îi arătă cu degetul copila rămasă sus, la capătul scării.

Lumina soarelui care bătea din spate o făcea să pară aproape transparentă, o formă umană minusculă, înconjurată de raze aurii. Femeia, ridică din umeri… Îl întrebă din nou pe om ce s-a întâmplat.

Abia atunci omul reuşi să vorbească. Îi ceru un castron. Femeia plecă şi îi aduse, fără să priceapă ceva. Castronul s-a umplut cu căpşuni. I l-a întins femeii fără cuvinte. S-a întors şi a plecat. S-a strecurat pe lângă copilă cu ochii în pământ. A urcat încet scările care duceau la apartamentul lui. De-atunci, ori de câte ori o vedea pe copilă o ocolea…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic

Anunțuri

Cred că ştiu de ce mă aflu aici… Tu ştii?

Da, acum ştiu. Am amestecat cu zgomot culorile! 😆

Pentru cine are dubii îl invit să se uite la filmuleţul de mai jos.

Ideea de An Nou

 Anul Nou îl sărbătorim cu toții în luna decembrie pentru că… deoarece… așa am fost învățați de cei dinaintea noastră. Ani de zile o astfel de sărbătoare am urmărit-o cu maaare interes, să învăț și eu, ca orice ființă de pe pământul ăsta, de ce e atât de specială?!? Și am descoperit că doar noi, oamenii, sărbătorim așa ceva. Interesantă observație! Ei bine, mult mai deosebit, mai delicat, într-o liniște extraordinară am descoperit că natura, în toată puritatea, blândețea și delicatețea ei, sărbătorește sosirea unui An Nou, PRIMĂVARA. Pentru că ea tace și face! La început e atât de timidă în încercarea ei! Îți arată pe ici pe colo câte un muguraș, un colțișor de iarbă, mai vezi câte o păsărică care-și caută perechea… și tot așa. E uimitor spectacolul de pregătire, e ca și cum ai asista la repetițiile unei piese de teatru. Apoi, cu timpul, actorii prind mai mult curaj. Pun mai mult suflet în tot ceea ce pot să facă. Apoi începe spectacolul!

Am ales să sărbătoresc IDEEA DE AN NOU primăvara. Ceea ce-mi transmite e cu muuult mai deosebit decât, de exemplu, o cupă cu șampanie.

UN AN NOU FERICIT TUTUROR!

Mi-am luat aparatul de fotografiat cu mine și-am pornit cu el hai-hui, fără țintă. Tot ce am putut să fac e să fiu un simplu observator. Am adunat o mulțime de „frânturi” din spectacolul oferit an de an. Pe câteva dintre ele le-am ales, le-am „amestecat” și a ieșit ce-a ieșit. Din bucătăria mea, te servesc din toată inima!

Escape into the blue

 A băut un pic de apă și s-a așezat în pat. Respirațiile sunt scurte, cu umplerea doar pe jumătate a plămânilor. S-a așezat mai comod în pat, ca atunci când te pregătești pentru un drum lung. Așa și este: o călătorie, altfel de călătorie. Urmărea filmul, fără să intervină sau să se sperie. I se părea absurd să-și imagineze o centură de siguranță. Știa că ea, centura, a fost, este și va fi mereu acolo.

S-a trezit plonjând într-un fel de apă, de culoare albastră. Vehicolul în care era o trăgea în jos, spre adâncuri. La început a stat liniștită, doar observând nuanțele de albastru și plutirea în jos. Știa că în vehicol mai sunt și alții. Știa. Cu timpul, a observat modificările din albastru iar geamul devine opac. Aproape se confundau pereții vehicolului cu apa. Da… e timpul să termine cu observațiile și să iasă afară.

Unde? Păi de sus, de acolo a venit.

Și-a ridicat ochii zâmbind… acolo trebuie să ajungă. Luminița a apărut, la început firavă de tot, apoi a început să prindă din ce în ce mai multă putere. „Hai, vii? Eu te aștept…” A zîmbit și a întins mâna către ea. La început a fost timidă, de parcă ar fi vrut să o mângâie. Pereții au început să se disipe din jurul ei. Au existat vreodată sau… au fost doar în imaginația ei? Și-a întins trupul și a început să se îndrepte spre lumină. A întins ușor și a doua mână, dreapta. Era minunat! Orice mișcare, gest, chiar și vârful unui deget, o clătina… se lăsa atrasă de lumină. Atât.

Atunci i-a simțit. Odată cu ea au mai venit și alții din același vehicol. Simțea. Știa că sunt doi… de unde știe? Cu cât se apropia mai tare de lumină, cu atât apa devenea mai limpede, mai clară. Lângă ea, în partea stângă, a văzut corpul unui bărbat. Și el avea mâinile îndreptate în sus, spre lumină. În dreapta, a deslușit o structură feminină. Mai mult a intuit că e o „ea”.

Și-a ridicat din nou ochii în sus. Începuse să distingă și altceva… se apropia de ieșire! Unde a ajuns?

Ieșirea din albastru s-a soldat cu căderea în genunchi. Respira adânc, sacadat, de parcă plămânii dureau groaznic. Era un altfel de aer. În sfârșit, și-a recăpătat respirația normală și a început să se uite prin jur. Aproape a orbit-o strălucirea din jur și intensitatea culorilor. Palmieri, copaci diverși, verdeață, o apă curgătoare de culoare albastră și nisipul… nisipul aproape că a orbit-o. O altă casă

Lumea în trei dimensiuni

 Motto: Adevărul este simplu… dacă ar fi fost complicat, l-ar fi înțeles toată lumea!

Albert Einstein

La marea majoritate a oamenilor întâlniți, viața asta ceea ce se poate numi „viață” se derulează în trei dimensiuni: nașterea, căsătoria și moartea. Pentru puțini, foarte puțini, viața a mai însemnat și altceva în plus. Ei s-au gândit și la cei care vor veni după „trecerea” lor în altă lume. Care e prețul „trecerii”? Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Boțuri de pământ… asta suntem toți, iar acestui boț i s-a dat viață. Ca să ajungi în lumea celor puțini cândva (acum sunt mulți mai mulți) e suficient să faci un prim pas: să accepți că există Dumnezeu! Apoi, să începi să-L înțelegi și să te comporți ca atare…

Desenați cu mintea un cerc. În acest cerc face-ți alte trei mici cerculețe. Închipuiește-ți că cercul cel mare e Pământul nostru… iar pe el trăiesc multe, foarte multe suflete. Fiecare suflet își alege „lumea lui” în care să stea. E dreptul lui de a alege! Se întâmplă uneori ca, acel care e neștiutor în a alege, să fie forțat să intre într-una dintre lumile existente. În perioada de ședere într-un cerculeț, el face foarte multe, deci, învață! Fiecare cerculeț este limitat la un anumit volum de învățătură și, pe măsură ce lista lecțiilor posibile în acel cerc se apropie de margini, urmează să treacă în altă lume. O perioadă de timp rămâne blocat acolo, la margine, căutând cea mai bună soluție: să se reîntoarcă în acea lume deja cunoscută sau să dea curs acelei chemări interioare. Întotdeauna ni se respectă dorința, totul se întâmplă cu acceptul nostru. Pentru cei cunoscuți în perioada șederii în cercul anterior, cei plecați sunt declarați drept „nebuni”, închiși într-o cutiuță a minții lor și trecuți pe lista „morților”. Pentru siguranță, s-a dat acestui fenomen și un nume: uitare.

Din când în când, cei declarați drept morți mai dau semne de viață celor lăsați în altă lume. Știu că prezența lor deranjează, mai ales când încep să vorbească. Au au talent aparte de a vedea dincolo de aparențe și, uneori, mai și vorbesc. Ori, a pune punctul pe i deranjează. Așa că, unii au ajuns să vorbească doar când sunt întrebați.

Care sunt cele trei dimensiuni ale lumii actuale? Care sunt problemele lumii? Care sunt problemele mele? Căci și eu am, fiind unul dintre cei aproape șapte miliarde de locuitori ale Terrei. În primul rând, atunci când faci o referire la ceva, folosești un verb. În cazul de față mă refer la verbul „a avea”. Deci, lumea actuală se referă mai mult la posesiune, la ceea ce ai! Averile pot fi și ele de mai multe feluri, unii pot avea averi materiale, alții au multă învățătură, alții au un suflet bun, ș.a.m.d. Fiecare om are ceva bun în el, ce e mai greu de făcut e conștientizeze aceste valori.

Am să descriu oarecum pe scurt, care este esența fiecărui cerc îndrăznesc să zic chiar cer în parte. Totul începe de la un gând, cum că

VREI CEVA CE ÎȚI LIPSEȘTE. Ce anume îți lipsește și de ce? Apuci să cauți răspunsuri peste tot, răscolești… și până la urmă afli că ceea ce crezi că îți lipsește, le lipsește de fapt părinților tăi. Bun! OK! Și atunci… ce e de făcut? Te-ai trezit cu un bagaj suplimentar la naștere, făcut cadou odată cu corpul fizic și tot ce ține de el. Cauți soluții, le găsești, le aplici și treci într-o altă lume. Așa cum am scris mai sus, cei din lumea veche sunt incapabili să înțeleagă și, drept urmare, ești făcut pachet, etichetat și… trecut pe lista „morților” încă înainte de a muri. Fizic. Faptul că TU EXIȘTI, încă, e certificat doar de tine. Așa crezi o perioadă, apoi descoperi din ce în ce mai mulți oameni care gândesc ca tine, iar o parte dintre ei au și acționat. Ei îți dau atât cât poți să primești și, pe măsură ce ceri, primești și mai mult.

Din când în când, îți mai aduci aminte că

AI AVUT CEVA ȘI AI PIERDUT. De ce a fost posibil să „ai ceva” și după ceva timp „să pierzi”? Pentru că totul e o iluzie. Și pentru că atunci când ai acumulat prea mult din ceva, altceva e cu semnul minus. Începi să dai pentru echilibrare! Și dai pentru că-ți place acea iluzie dată de „a dărui”. Unde dai? În general se dă la cei pe care îi consideri apropiați. Cu timpul, odată cu datul, cei la care dăruiești devin din ce în ce mai lacomi! Îți pierzi echilibrul din nou… și fugi, amăgindu-te, mințindu-te, că așa e bine. Dansezi prin viață, treci prin viață, întocmai ca o pasăre pe sârmă. Dacă refuzi să dai, atunci Universul te obligă să o faci… are el metodele lui de atenționare. Dacă ai, de ce ai? Și ce ai? Dacă lipsește, de ce lipsește și ce lipsește? Deci faci o listă cu ce (mai) ai și ce ai avut. Și afli ceva foarte interesant! Am descoperit până acum două motive esențiale care duc la a pierde ceea ce ai: lipsa educației a celei financiare în primul rând, cumulată cu o altă lipsă, a învățămintelor din ce se numește Sfânta Scriptură și lipsa recunoștinței față de ceea ce ai primit în schimbul la ce ai dat. O perioadă de timp o pierzi căutând vinovați, iar dacă-i găsești, la ce îți mai folosește? Începi să fii furios pentru că trebuie să plătești ceva care ți se pare străin de tine și, totuși, face parte din tine. În plus… te trezești și cu altele pe cap! Pentru că

AI CEVA CE ÎȚI DOREȘTI PREA PUȚIN SAU DELOC. De exemplu, ai amintiri care sunt nefolositoare din moment ce s-au dovedit a fi iluzii. E senzația similară cu „îmbătatul cu apă rece”. Te-ai atașat de lucruri care cândva au însemnat ceva pentru tine și, cu timpul, s-au dovedit a fi și ele instabile. Vrei un exemplu mai concludent decât propriul tău corp fizic? Mai este același ca la 7, la 14 sau la „ț” ani? Fiecare vârstă are și plăcerile și durerile ei. Odată cu trecerea anilor și ele se modifică. Te uiți prin jur și „începi să vezi” altfel. Începi să recunoști persoane la diferite etape, prin care tu ai trecut deja… și ai plătit un preț… cu vârf și îndesat pentru această „învățătură”. Totul are un preț pe lumea asta, cel puțin la nivelul cel mai de jos, cel fizic. Și din moment ce TU EXISTI, îți dai seama că toți suntem la fel, de fapt. Realizezi că TOTUL ESTE UNA. Singura diferență este timpul la care se face schimbarea. Te recunoști în fiecare persoană întâlnită… și e greu să-ți recunoști, ție însuți, acest lucru. Ce e de făcut altceva, decât să cauți soluții? Din nou!

Gândesc la soluții… gândesc! Mai am multe de învățat! În primul rând să învăț un lucru foarte important: cine are dreptul să judece pe altcineva, indiferent pentru ce? Tot ce poți face e să conștientizezi și să rememorezi niște lucruri din lumile în care ai fost. Acolo, din fiecare lume, ai luat lucruri care îți plac, lucruri pe care le tolerezi și lucruri care îți plac mai puțin sau chiar deloc!

M-am născut într-o lume cam ciudată! În această lume am fost învățată că timpul de împarte în trei: trecut, prezent și viitor. Ani de zile m-am întrebat unde am greșit și de ce. Autocritica, servilismul, înseamnă NEGAREA DE SINE, a ceea ce ești de fapt. Pui mult suflet în tot ceea ce faci, pentru că așa crezi că e bine. Pentru cine?

Tot ceea ce ține de suflet înseamnă sentimente, emoții. Se spune că Dumnezeu se uită doar la inima omului… așa o fi! Sentimentul, emoția, sunt instrumente. Ca orice instrument, ele te pot ajuta să te cunoști. Atunci când la el sau ea sentimentul sau emoția mai pui un pic de experiență cunoaștere devine un lucru și mai bun. De ce? Pentru că odată cu acumularea de cunoștințe începi să te înțelegi mult mai multe, inclusiv pe tine. Și după ce te saturi să te admiri, începi să te întrebi ce poți face mai departe! De data asta ești mai ceva ca Stan Pățitul și știi cam cum e să faci discernământ dintre lucrurile care îți plac, pe care le poți tolera și pe care le poți refuza. Odată cu judecata proprie vine și înțelegerea unui alt lucru. De ce a fost posibil să fii îndrumat greșit (indiferent de cine) și că… ai fost de foarte multe ori înșelat chiar de cei pe care i-ai iubit. Însăși iubirea e o iluzie… atâta timp cât îi dai tu o formă materială.

Cu timpul, descoperi că mai există și o altă lume, dincolo de lumile descrise mai sus. Dar asta va fi un alt subiect, despre care voi scrie doar atunci când voi avea mai multe informații. Deocamdată, abia am intrat în ea…

RoWay

Inventez cuvinte, le colorez.A devenit o joacă desenul din cuvinte…

Acum mulți ani mi s-a arătat un drum croit de alții, pentru a „ajuta” pe alții. Ceva, încă de atunci, m-a făcut să fiu bănuitoare. Era prea mult luciu, prea multă culoare aurie pusă peste ceva. De obicei, o astfel de metodă a folosesc bijutierii pentru a acoperi un material de proastă calitate. Intuiția m-a ajutat atunci când i-am dat crezare. Tot așa, i-am dat crezare și altă dată, când am fost avertizată de ea în legătură cu „Caritas”, o altă formă de a atrage pe cei care cred că „lâna de aur” se află undeva… în buzunarele altora.

Deși a trecut ceva vreme de atunci, undeva, într-un colț al minții, au rămas amintirile legate de cazurile în care mi-am dat crezare a acelei părți din mine… și a fost bine. Pentru că, de fapt, ea m-a ajutat să-mi păstrez în buzunar o oarecare sumă. Atunci. La vârsta respectivă, viața o vedeam doar așa: „eu am” și „eu fac”. Acum s-a mai adăugat ceva la zestrea veche: „eu sunt”.

Acum o lună mai aveam un job offline. Fiind o fire deschisă, întotdeauna am considerat că una dintre atribuțiile mai puțin scrise ale celui care lucrează în comerț, este comunicarea. Ei bine, am făcut o remarcă oarecare legată de „plăcerea de a face” ceva și rezultatul de rigoare. Acel client mi-a cerut numărul de telefon și a urmat o discuție în patru: eu și Șerban, el și tatăl lui. Discuțiile s-au purtat în limba engleză și, parțial, în limba elenă. După câteva minute de discuție, a apărut pe masă o mapă. Odată deschisă, am văzut aceleași desene pe care le-am văzut cu mulți ani în urmă… Am avut răbdare să ascult, să aflu ceva mai multe informații, ba, mai mult, ne-am și dus la un seminar. Invitațiile le-au făcut ei. După o jumătate de oră de seminar ne-am ridicat și am ieșit din sală. Înainte însă, am fost rugați în mod foarte elegant, să plătim biletele… Și uite-așa, am tras niște concluzii!

„Papagalilor” li se repetă de zeci de ori un lucru ca să-l repete și ei. Sunt departe de a fi o bună cunoscătoare a pieței… totuși când se repetă aceleași lucruri pe diferite tonuri, limbi, și care aduc la același rezultat, mă fac să devin curioasă. Afirmația unuia dintre participanți că „orice lucru care se topește trebuie înlocuit” m-a făcut să văd steluțe în fața ochilor. De ce? Toți cei de față erau surzi, muți și orbi, ba mai mult, aplaudau cu frenezie ruinarea economiei propriei țări. Eram singurii străini de față… Toate produsele prezentate erau lăudate ca fiind testate, economice, ecologice, și ERAU PRODUSE ÎN ALTĂ ȚARĂ.

Ok, poate că ne-a prins bine lecția străinătății. Așa ne-a fost mai ușor să înțelegem problemele cu care se confruntă propria noastră țară. Și totuși, dincolo de minte și corp, mai avem altceva, care se cheamă inimă. Ori buna funcționare a acestui organ include respect și bun simț. Ni se pare stupid să înlocuim anumite produse de care suntem foarte mulțumiți (și de preț și de calitate). Ba mai mult, ne place să cumpărăm produse care au pe ambalaj steagul Greciei. La noi în țară, singurul „steag” pe care l-am apreciat (și îl apreciem) sunt mâinile muncite ale producătorilor de la piață. Ne mai plac și ouăle cu urme, laptele gras și săpunul verde, borșul din tărâțe și mărarul verde. Da, ne plac tare mult astfel de lucruri…

V-am spus de unde mi-a venit ideea? Cred că am uitat… e vorba despre un mare sistem de afaceri (BBC) la suprafață și care cândva avea denumirea de Amway. Deci… american way e mai ceva decât un război perfid, bazat pe dorința de a aduna averile altor țări. Toate resursele sunt acaparate, indiferent dacă sunt clădiri, terenuri sau resurse umane. Și toate acestea, sub aprecierile, aplauzele (mai ceva ca la ședințele sau congresele de partid…) ale celor care s-au născut în acea țară.

Prefer o altă cale, deocamdată are doar un nume: ROWAY.

Scrisoare către un copil de mult uitat

Motto:

Abundance= The ability to do, what you need to do, when you need to do, do it.

Copile… oricât ar fi de greu… te rog, mă iartă!

Aud lucruri care mă-ngrozesc, citesc fapte pe care mintea-mi refuză să le-nțeleagă, atunci când merg pe stradă sunt doar un simplu spectator, al unui film, la care, eu, am refuzat să joc vreun rol. Aș vrea să știu și eu de ce… poate că Cineva mi-a dat putere. Mi-a dat atât cât am putut și pot să duc! Și toate-s cu măsură

Am greșit. Te-au „ajutat” să te înșeli pe tine, și-n loc să-ți dau putere, te-am abandonat. M-am înșelat că eu, ca mama ta, am dreptul să decid ce e rău și ce e bine…pentru tine. Pe vremea aia, și eu, doar atât vedeam! Mi-e teamă c-am să plec, fără să-mi iau rămas-bun de la tine…

Atunci când vezi lumea de mică împărțită-n două, îmi căutam un loc, să fie doar al meu. Și am uitat, că eu, ca om, va trebui să-mpart acel loc și cu alții. Am vrut acel loc doar pentru mine! La început m-am amăgit că-mi pot face eu, singură, un loc. Mi-am dat seama că trebuia să fac ceva, ce fac toți oamenii, căsătoria. M-am măritat și-ați apărut și voi, toți trei. Căci Dumnezeu a spus: „crește-ți și vă înmulțiți”. La minte! O, Doamne! Cât am fost de oarbă! Am refuzat, în mintea mea, să am copii. Căci, eu însumi, copil fiind, mi-am dezvoltat în mine ura. Uram tot și de toate! Uram munca fizică pe care o făceam, uram tot ce se numea „la țara”, uram pe Mama că avea mulți copii, uram pe frații mei și mă uram… pe mine. Mi se părea că cei din jurul meu aveau mai mult noroc! Ei sunt „mai ceva” ca mine! De ce a trebuit să fiu atât de rea cu voi, cu mine? Căci am lăsat în voi ceva ce am purtat, chiar dacă doar în suflet, timp îndelungat, chiar ani de zile.

De ce-mi cer iertare de la tine? Pentru că am refuzat „să văd” unele lucruri ce-mi veneau din partea ta. Și tu, ai încercat din răsputeri să îmi arăți o altă cale. Am refuzat să văd ceea ce îți plăcea să faci! Eu însămi, vedeam atunci o lume doar în alb și negru. Și te-am lăsat să-ți cauți alt drum, singur, căci acel drum, eu însămi mi l-am refuzat. Ai vrut să faci cu totul altceva în viață! Ai vrut să faci… ce-ți place. Ai apucat același drum pe care l-am apucat și eu, cândva. Atâta doar, că tu, atunci când ai căzut, în loc să te-nfurii, ai plâns și ai găsit puterea de-a te ridica. Ai refuzat din start, ideea de a da vina pe alții!

Atunci când ai venit la mine, doar cu o rochiță, cu ochii-n lacrimi, am refuzat să te primesc. Te-am dat și eu, ca mama ta, și- pentru a câta oară?- afară, la fel ca pe frații tăi, cei nenăscuți. Pe tine te-a vrut doar tatăl tău, măi copile! El a fost cel care a decis să te naști! De ce… de ce el a știut ce se ascunde-n tine? Te-am împins, indirect, din nou, în brațele celui care te-a alungat ca pe o zdreanță, uitând și eu, și el, că ai și tu un suflet. Eu l-am închis pe-al meu, demult, așa doar m-am amăgit că e bine. Copile… mi-e teamă c-am să dorm fără să-mi cer iertare de la tine…

Ai fost, ești și vei fi mereu, „un copil printre cei mari”. De când ai apărut, pe lume, cei mari te luau în brațe, atunci când te vedeau. Multă lume-mi zicea că… „arăți ca un înger”. Și, într-un fel, așa erai… exact ca îngerii pictați. Aveai un păr blond și ochii mari, obrajii roz și picioarele pline, râdeai tot timpul și-ți plăcea să stai la soare. Întotdeauna te scoteam afară ca să taci, în casă începeai să plângi fără motive evidente… pentru mine.

Ți-am luat jucăriile pe care le alegeam eu, în loc să te las pe tine. Te rog, mă iartă. Mi-ai arătat, în felul tău, că tu, îți doreai cu totul altceva. M-am supărat când le-ai stricat cu dinții și-am refuzat să îți mai iau și altceva. Ai plâns și ai tăcut. La lucrul ăsta, se pare, că te pricepi tare bine! Să taci și să refuzi să faci ceva… cine te-a învățat să taci și să dorești doar bine? Căci celui care are, i se va da…

De unde dai atâta dragoste din tine?

Ai mai crescut un pic, și ți-ai dorit ceva. Și mi-ai cerut, vorbeai atunci, știai să ceri. Ai vrut să ai și tu, la fel ca ea, prietena ta, creioane și cărți de colorat. Ți-am luat, le-am dat și… am uitat de tine. Ore în șir, pe covor, te ocupai de lumea ta, a culorilor. Doamne… de multe ori am văzut doar cojile de pe covor și… te-am certat. Vedeam doar în ce hal pe făceai pe haine și pe tine. Și toate astea, în loc să văd că acolo e lumea ta. Ți-am refuzat această lume…

Ai mai crescut și-ai învățat să scrii. Căci, din desen, te-ai oprit. Ți-ai dat seama că, acele lucruri costau destul de mult. Și, ca un copil cuminte, ai încetat să ceri. Ai învățat însă, atunci, că poți să faci ceva frumos, doar pentru tine. Și literele pot fi frumoase, iar ție ți-a plăcut mereu să faci, de toate, și, mai întâi, le faci ca pentru tine! Ai folosit, ca tablă, tot ce ai găsit prin jur: pereți, uși, podea, ori mobilă. Copile! Tu ți-ai dorit să scrii? De ce-ai tăcut? Ori poate ai vorbit, așa cum te pricepi tu mai bine…

Copile, am refuzat să văd. Așa a fost să fie! Acum, vezi-ți de drum, în felul tău. Căci tu ești copilul meu… și te ridici, din nou. Căci și la asta te pricepi… chiar foarte bine!

Și, încă-odată… te rog, IARTĂ!