Primul meu jurnal online pe un CMS

Posts tagged ‘lapte acru’

Istoria este scrisă (doar) de supravieţuitori

 Pe kurdul Ahmed (dacă şi-a folosit numele real…) l-am cunoscut într-o cameră mică, mobilată în inox, gresie şi faianţă. Era aplecat peste o tavă pătrată şi întindea cu graţia unei balerine crema peste aluatul din tavă. Mişcările îi erau calme, mâna cu degetele subţiri părea antrenată într-un dans fără oprire… Era „dus” în ceea ce făcea…

Atunci când mi s-a spus că e „terorist” am început să râd. Cum putea să fie acel om „ucigător de oameni”?!? Era de înălţimea mea, slab, cu ochelari cu lentile goase. Şi totuşi, ceva mai târziu, i-am aflat povestea, mai exact am adunat câteva frânturi din vorbele puţine şi rare spuse cu mare greutate.

Era unul dintre locuitorii unei ţări inexistente pe hartă. Pe vremea când era în anul întâi la facultate s-a lăsat antrenat într-o idee, cum că doar prin război şi luptă şi-ar putea recupera ţara pierdută.

Au abandonat şcoala, el şi colegii lui de grupă, şi-au plecat în munţi la luptă, angajându-se voluntar într-un război cunoscut până atunci doar din zvonuri. Realitatea însă l-a dat cu totul peste cap. A făcut foamea, a suferit de sete, şi-a îngropat colegii unul câte unul… Prietena lui a fost dată dispărută, în realitate fiind spulberată de o grenadă.

Îmi era greu să aud cuvintele lui… Mă simţeam de parcă asistam la un film de groază. Uitasem să mai respir, să mai clipesc, îmi era imposibil să mai scot o vorbă. Trăiam atunci în anul 2011. Mi-au trebuit 2 ani ca să pot scrie, să încropesc din amintirile altuia şi ale mele ceva care să semene cu o poveste. Şi totuşi… e adevărul unui secol în care m-am născut

A plecat din munţi atunci când s-a putut, abia când între Kurdistan şi Turcia s-a încheiat un armistiţiu. Unde să se întoarcă? Familia lui s-a împrăştiat prin lume, el însuşi fiind declarat un renegat. Şi totul pentru că a crezut într-o idee… Şi un concept: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

A stat o perioadă în ţara unde mă aflu, încercând să supravieţuiască. L-a învăţat în ale bucătăriei de la un turc. Ce ironie… În munţi se sfâşiau unii pe alţii iar aici, pe un teren neutru, lucrau cot la cot.

Venea uneori la noi acasă, să intre pe net. Stătea de vorbă un pic cu cunoscuţii, cu noi, apoi adormea instantaneu. „Ca la maslu…” îmi ziceam în sinea mea. În faţa lui se înclina multă lume, înclusiv Selim, turcul. Era chemat la orice fel de problemă ivită între cei din neamul lui de parcă ar fi jucat un rol mixt, de preot, de judecător sau de bancher. Da… la el veneau toţi cei care aveau nevoie. Şi el dădea şi sfaturi, hrană, îmbrăcăminte, bani, de parcă încă mai trăia în munţi.

Mă uitam la omuleţul declarat drept „terorist” şi refuzam să cred. Eu, noi, l-am cunoscut „altfel”, învârtind cu îndemânare în cratiţele cu pilaf sau cuş-cuş, făcând kebab, bifteki, ecmek sau baclava, sucind sarmale minuscule în foi de viţă cu o răbdare infinită, tocând verze uriaşe cu o viteză greu de urmărit, cântând, dând ultimii bani din buzunar copiilor care vând mărunţişuri pe stradă.

A împărţit cu noi cuvinte, vorbe, ceai verde fierbinte dulce şi tare, mâncăruri picante şi lapte acru îndoit cu apă. Iar eu… eu le duc mai departe în cuvinte scrise. E tot ce pot să fac.

Dar lumea spune că e un terorist. Aşa o fi. NOI L-AM PRIVIT CA OM…

Ultima oară am primit veşti de la el din Belgia. Tot ce a putut să spună e că s-a hotărât să îşi refacă viaţa. Era şi timpul, căci se apropia de 40 de ani. Douăzeci de ani pentru o idee…

Anunțuri