Primul meu jurnal online pe un CMS

Posts tagged ‘Maşini’

Invizibil

 Clădirea era imensă. Semăna cu o hală de lucru obişnuită. Pereţii înalţi, văruiţi simplu într-un alb-gălbui, erau luminaţi prin lumina ferestrelor aflate la înălţime.

Mi-am luat ochii de la geamuri. Era bine! Simţeam cum căldura soarelui pătrunde prin ferestrele încadrate în ramuri groase din fier, cu vopseaua sărită pe ici-colo. Era bine… Îmi plăcea şi lumina albă în care se scălda totul.

Mi-am coborât ochii şi în sală, căci abia atunci urechile mele au început să „prindă viaţă”. Mai întâi văd, abia apoi aud.

Clădirea era plină de oameni, de vârste incerte şi sexe diferite, un adevărat furnicar în mişcare. Mi-am zis: „O zi de lucru obişnuită! Ia să vedem dacă găsesc şi eu aici ceva de făcut…”.

Mă învârteam în sală, urmărind cu ochii ceva la care m-aş putea pricepe. Toate maşinăriile de-acolo semănau cu un fel de maşini de cusut, de tăiat, toate de dimensiuni relativ mici. Ciudat era că maşinile apăreau şi dispăreau fără urme de pe mesele lungi, enorm de lungi. Şi, şi mai ciudat, oamenii prea puţin băgau de seamă faptul că maşinile apăreau şi dispăreau, de parcă ele, maşinăriile, făceau parte din recuzita unui spectacol de scamatorie. Puţini erau cei care se mişcau din locul lor, iar cei care o făceau, distanţa pe care se deplasau era mică, de parcă lumea lor, a muncitorilor, e tot acolo, în acel spaţiu mic doar de câţiva metri.

Din când în când se simţea o mică înviorare în apatia generală. Auzeam cum oamenii începeau să şuşotească între ei şi începeau să se agite, fără a-şi părăsi şi locul unde se aflau. Mi-a fost imposibil să înţeleg cuvintele schimbate între ei. Vorbeau cu faţa în jos, cu mâinile lucrând în continuare fără încetare. Abia atunci am observat că cineva, un bărbat îmbrăcat într-un halat lung albastru, circula cam peste tot în sală. Apărea şi dispărea prin sală la fel ca maşinile cu care lucrau oamenii. Era înalt, cu ceafa groasă, tuns scurt, periuţă. Am încercat să-i văd şi faţa… Imposibil.

Tot timpul se afla cu spatele la mine. Îşi vedea de treaba lui, fără a acorda o atenţie prea mare la mişcările celor din jur. Din când în când se retrăgea într-un fel de birou împrovizat ad-hoc într-un colţ al halei. Se uita la nişte hârtii, nota ceva pe ele, apoi se aşeza pe scaunul simplu din faţa mesei. Cămăruţa în care se retrăgea era un fel de încăpere mică, improvizată, fără uşă de intrare. Singurele piese din mobilier din cameră erau scaunul şi biroul de care am pomenit deja şi un dulap mare, cu uşi, aşezat într-un colţ. Atât. Simplu.

L-au urmărit ceva mai mult timp să văd ce face. Era singurul care se mişca liber dintre toţi! Am văzut cum se uita atent la ce scrie pe hârtiile din faţa lui, cum scoate altele noi şi se apucă de scris pe ele. Uneori trăgea linii pe hârtii, de parcă ar fi făcut un tabel. Scria şi punea hârtiile deoparte. La un moment dat s-a ridicat şi s-a dus la dulap, deschizând o uşă. Mi-a fost imposibil să văd ce-a scos de-acolo. A îndesat ceva sub braţ şi a ieşit din încăpere.

Trecea printre mesele de lucru fără să scoată o vorbă. Uneori, se oprea în spatele vreunui om şi îi lăsa pe masă, în faţa omului, ceva. Pleca fără să se mai uite. Trecea la altul, trăgea de sub braţ acel ceva, îl lăsa şi îşi urma drumul.

L-am urmărit destul de mult timp. Apoi, mi-am dat seama că fiecare om din hală primea acel ceva, pe rând, la intervale de timp neregulate. M-am aşezat şi eu la o masă, să văd dacă primesc şi eu acel ceva. Vroiam să ştiu ce e! Dar el trecea pe lângă mine, fără să se oprească. Am schimbat locul de câteva ori. Degeaba. Până la urmă m-am uitat peste umărul cuiva care tocmai primise „pachetul”. Şi mi-a venit să râd! Erau haine! Simple, în culori terne, fără nici un pic de strălucire. M-am mai uitat la cineva să văd dacă pachetul are acelaşi conţinut pentru toată lumea. Întradevăr, hainele primite erau cam aceleaşi…

L-am urmărit din nou, în încăperea unde se retrăgea. Mă uitam la ceafă, la părul tuns scurt, care începuse să încărunţească. M-am dus cât mai aproape de el şi-am început să îi vorbesc. Am văzut cum s-a ridicat de pe scaun, cum s-a dus la dulap, a deschis uşa şi a început să caute. M-am oprit din vorbă căci ceva era ciudat. Mi-am zis: „E surd sau se preface?”. Am ridicat şi mai tare tonul. Degeaba. M-am apucat să strig la el. Degeaba. Căuta cu mâinile în dulap, fără a da semne de nici un fel că ar fi auzit ceva.

Ganditorul_de_la_HamangiaAbia atunci mi-am dat seama de realitate. Trecusem prin hală, printre oameni, fără ca cineva să mă observe. Mă aşezasem între ei şi oamenii îşi vedeau mai departe de lucru. Vorbeau între ei prin mine. Mă aşezasem în spatele unora dintre ei, atât de aproape încât mie una, mi-ar fi fost imposibil să rămân indiferentă. La fel, şi bărbatul îmbrăcat în halatul albastru, trecuse pe lângă mine fără să mă vadă.

M-am retras şi mă gândeam… Eu îi văd. Doar eu, căci pentru ei sunt invizibilă.

Şi mi-a venit să râd…

INVIZIBIL! ÎN LUMEA ASTA SUNT INVIZIBILĂ. Atunci locul meu este acolo unde sunt vizibil!

Dar râsul s-a stins în mine repede, cu mult înainte de a ieşi la suprafaţă. Începusem să înţeleg… ADEVĂRUL. Picioarele începuse să îmi tremure. M-am îndreptat către un perete şi mi-am sprijinit spatele de el. Picioarele începuseră să mi se înmoaie. M-am lăsat pe vine şi mi-am prins capul în palme…

Doar un nebun… Doar un nebun îşi poate închipui că, chiar deşi schimbă locul sau persoanele din jur, FĂCÂND ACELEAŞI LUCRURI, poate obţine rezultate diferite. Doar un nebun… „

Monica Stănescu, Salonic, Iulie 2013

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.