Primul meu jurnal online pe un CMS

Posts tagged ‘Scriitori şi Cărţi’

Conexiuni — Oraşul Copilăriei

Motto: „Ce e iubirea? Iubirea e doar un cuvânt… Ceea ce îi dă importanţă şi valoare acestui cuvânt sunt doar conexiunile…”

(Matrix)

Am revenit Acasă, acel loc în care m-am născut şi am trăit o perioadă de timp. Am revenit doar pentru trei zile…

Am revenit cu gândul să-mi revăd părinţii atâta timp cât mai sunt încă în viaţă, chiar dacă legătura dintre noi e fragilă, atât de fragilă… Îmi este greu să-i înţeleg. Şi-am încetat să mai caut să înţeleg. La fel, şi ei au dificultăţi în a mă înţelege.

De fiecare dată când revin în locul naşterii mele mai înţeleg câte ceva… Că e tare greu să păstrezi un echilibru între minte şi inimă, că e tare greu să înţelegi că unii oameni au copii doar în gând, aşa cum unii oameni au părinţi doar în gând. De fiecare dată când revin mă consolez şi-mi întăresc ideea că, indiferent ce-am face, făcut sau vom face, părinţii dau doar ceea ce pot da.

A plouat destul de mult în zilele petrecute în Bacău. În pauzele dintre ploi, am reuşit să-mi fac timp să mai revăd oraşul. Şi l-am văzut cu ochii unui călător… Unele clădiri s-au păstrat, păstrându-şi şi destinaţia iniţială. Am revăzut Bacăul plin de afişe mari publicitare, cu noi magazine, cafenele şi restaurante. Am revăzut Bacăul schimbat, căci de astă dată am găsit o mulţime de flori îngrijite şi coşuri de gunoi la tot pasul. Şi-am zâmbit. 🙂

Mă plimbam pe trotuarele oraşului încercând să-i simt pe oameni… Şi-am simţit stare generală de linişte, de împăcare, de timp parcă oprit în loc. Totul se mişcă în Bacău încet, foarte încet… 100_1459

S-a mai schimbat ceva? Da… Am găsit ceva care m-a făcut să tresăresc şi să mă bucur mult… Pescăruşii! În toţi anii petrecuţi în Bacău (cam 32 la număr) a fost prima oară când i-am văzut acolo. M-am bucurat enorm. Stăteam la semafor, la o intersecţie din centru. I-am auzit strigând în zbor şi-am început să râd! Am uitat să traversez… Mă învârteam pe loc, uitându-mă în sus şi râdeam printre picăturile de ploaie. Oamenii din jur, chiar dacă erau puţini la ora respectivă, se uitau cu ochii mari la mine. PUŢIN ÎMI PASĂ! M-am săturat de râs… Mi-am şters lacrimile şi i-am mulţumit Cuiva pentru darul făcut, căci acel dar m-a făcut să mă simt vie, mai vie ca oricând. Mi-am amintit de nevoile sufletului meu, cele reale, cele care mă fac să mă simt eu, pe mine însumi, în viaţă…

În noaptea aceea am stat mult timp la geamul camerei în care mi-am petrecut copilăria. Simţeam nevoia să stau de vorbă cu mine însumi… De la fereastră, dincolo de blocul din faţă, se vedeau lumini. Mă uitam la biserica nouă, imensă, luminată ca un pom de Crăciun şi încercam să-i înţeleg rostul. De undeva, din adâncul fiinţei mele, a venit un răspuns… „Doar oamenii care se simt mici simt nevoia de construcţii imense, multe dintre ele fără rost…”.

Am construit ceva de-a lungul vieţii mele? Doar propria-mi viaţă. Am pus dală lângă dală, lipindu-le cu puterea de a discerne şi a face diferenţe între cele mişcătoare şi cele stabile. Cu mare greutate mi-am dat seama că totul e doar un joc al aparenţelor, că cea solidă se poate mişca iar cea care părea instabilă s-a dovedit a fi de neclintit…

Am revenit din nou cu picioarele pe pământ, atât cât să-mi revăd drumul pe care l-am parcurs, cel pe care îl parcurg acum, şi cel pe care îl voi parcurge.

Am ajuns în Bacău într-o sâmbătă după-amiază şi-am plecat într-o zi de marţi, dis-de-dimineaţă. Bagajul meu a uimit şi pe femeia de la dispeceratul firmei. Un ruscac mic cu haine, o geantă purtată pe umăr, aceeaşi geantă pe care o port de peste patru ani şi… averea, acele lucruri care fac parte din mine oriunde mă voi duce. În aparatul de fotografiat e mama, cea care m-a adus pe lume. Tot acolo e şi tata, aşezat pe un fotoliu şi citind din cartea dăruită de Şerban. Mi-am luat cu mine camera copilăriei mele. Am mai luat câteva imagini de la „Hanovra Street”, un loc magic unde s-au întâlnit câţiva magicieni din Virtualia. 🙂

Averea? M-am întâlnit cu nişte oameni ceva mai deosebiţi, scriitori, într-o librărie şi am luat o părticică din ei cu mine. Cea mai mare parte din bagajul meu (şi cea mai grea) sunt cărţile. I-am luat cu mine pe Richard Bach (Iluzii), pe Saint-Exupėry (Citadela), pe Paolo Coelho (Vrăjitoarea din Portobello şi Diavolul şi domnişoara Prym), pe Doreen Virtue (Calea purtătorului de lumină), pe Mircea Eliade (La ţigănci, Pe strada Mântuleasa), pe Sogyal Rinpoche (Cartea tibetană a vieţii şi a morţii), două dicţionare (unul de limba greacă şi unul de vise), câteva cărţi de numerologie (patru la număr) şi câteva care mi-au fost dăruite de Şerban din imensa lui bibliotecă: Jasmuheen (Legea Iubirii), Masaru Emoto (Adevărata Putere a Apei şi Mesajele ascunse din apă). E mare bagajul? Dacă mă gândesc mai bine cred că mai era loc… 🙂

Epilog: Am plecat din nou la drum, de data asta altfel. Prima oară când am plecat mi-am urmat inima, refuzând să-mi aud glasul raţiunii. A doua oară am plecat cu furie… De fiecare dată, în toată perioada de timp petrecută în intervalul dintre plecări şi reveniri, tot ce-am construit s-a dovedit a fi instabil. Acum plec ascultând de amândouă, şi de raţiune şi de inimă. Mi-am propus să fac o nouă experienţă, căci din viaţa de până acum îmi mai lipseşte o dală. De data asta învăţ să-mi gestionez singurătatea. De un an de zile mă gândesc şi caut un răspuns la întrebarea: SUNT CAPABILĂ SĂ AM GRIJĂ DE MINE AŞA CUM AM AVUT GRIJĂ DE CEI DIN JUR? Răspunsul mi-l poate da doar timpul şi doar prin practică.

Notă: Unele lucruri se schimbă, altele rămân de neclintit… Unul dintre lucrurile cele mai stabile pe care le-am întâlnit în viaţă este modul de gândire şi de acţiune al mamei mele! Am sunat la părinţi să le spun că am ajuns cu bine. Şi-am primit un „şmotru” de la cea care m-a adus pe lume… Refuzul meu de a lua pachetul cu mâncare s-a dovedit a fi o catastrofă. În opinia ei! În a mea? În cele 21 de ore petrecute în autocar am avut tot ce îmi trebuie: apă, câteva zarzăre, caise şi o banană. Şi cărţile… O parte dintre cărţi au fost cumpărate cu banii strecuraţi în palmă de mama. Acelaşi gest l-am revăzut din nou: degetul dus la buze…

Iartă-mă mamă… Au trecut peste douăzeci şi cinci de ani de când mi-ai mai dăruit ceva. Sau poate ceva mai mult. E inutil să mai răscolesc în amintiri. Prefer să mă bucur de darul tău ACUM, prelungind acel moment la infinit, transformându-l într-o eternitate prin cuvinte scrise… 🙂

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Total cuvinte:

Categoria: Mentorat Terapia Prin Scris, Personale

Tags: Oraşul Copilăriei Bacău, Părinţi şi Copii, Scriitori şi Cărţi  

Anunțuri