Primul meu jurnal online pe un CMS

Posts tagged ‘Svetana Evet’

Iubiri Universale

 Căldura lunii iulie părea să deranjeze prea puţin lumea care a mai rămas pe timpul verii în oraş. Şi eu, la fel ca toţi ceilalţi, mă bucuram de boarea de seară, plimbându-mi paşii agale pe dalele de piatră, aranjate estetic şi colorate în cărămiziu cu alb.

Nările au început să prindă primele particole pline de acea aromă bine cunoscută şi devenită atât de dragă… Mirosul mării e un miros aparte. Am prins mare drag de el cu mulţi ani în urmă. Mirosul m-a dus într-o stare de reverie. Au dispărut din jurul meu oamenii care mergeau grăbiţi, zgomotul de la maşini şi motociclete. Rămăsesem cu ochii ţintă în josul străzii, căutând să văd în întuneric acele luciri ale apei binecunoscute.

Reveria mi-a fost scurtă căci au auzit nişte sunete. Mi-am ciulit urechile ca să aud mai bine. Am recunoscut sunetele săltăreţe ale lui Vivaldi. Şi-am zâmbit larg căci mi-am amintit şi cine cântă aşa…

Pe Svetana am cunoscut-o cu un an în urmă. Era, pe atunci, nou venită în oraş şi căuta nişte informaţii. E un trubadur al străzii… Vioara şi muzica sunt viaţa ei. Am căutat cu ochii să văd unde s-a aşezat de astă dată. De cele mai multe ori am preferat, atât eu cât şi Şerban, să ne aşezăm ceva mai departe de locul în care cântă. Acum Şerban e acasă… 

M-am aşezat pe bordura înaltă din piatră. E caldă… Am închis ochii şi ascultam…

După un timp mi-am deschis ochii şi m-am uitat la Svetana. M-a recunoscut şi a zâmbit, fără a se întrerupe din munca ei. La un moment dat cântecul s-a întrerupt pentru câteva clipe. S-a uitat direct la mine şi m-a întrebat scurt: „Vii la o bere cu mine?”. Am ridicat din umeri, în semn de accept. A mai cântat încă 15 minute, timp în care în cutia viorii s-au mai adunat câteva monezi.

S-a oprit, adunat banii cu un gest scurt şi le-a dat drumul în poşeta mică fără să-i numere. A zis un „hai să mergem” scurt, de parcă abia aştepta să plece de acolo.

Ne-am oprit un pic mai jos de locul unde cântase. S-a oprit în faţa unui magazin mic, dotat cu grătar de prăjit, un loc fără mese şi scaune. S-a dus la cel de după tejghea şi a cerut o masă şi scaune. Se vede că în viaţa ei a fost învăţată să dea comenzi. În sfârşit, a apărut de undeva o masă, două scaune şi două cutii cu bere. Am dat noroc şi aşteptam, căci simţeam că Svetana vrea să stea cu cineva de vorbă. Am ascultat un fel de confesiune, presărată des cu întrebarea „Înţelegi?”, de parcă i-ar fi fost teamă că cele spuse sunt greu de înţeles. Sau imposibil!

Te uiţi la mine fără să zici nimic. Te întrebi, poate, de ce un om ca mine a ajuns să cânte pe stradă în loc să cânte pe scenă. Tu ştii prea puţine despre mine… AM FOST ALTA PÂNĂ ACUM DOI ANI! ÎNŢELEGI?

Am dat din cap, semn că am înţeles. A continuat să vorbească, privind prin mine. Cuvintele ieşeau cu mare greutate din gura ei, de parcă stătuseră prea mult în ea

Numele meu era scris prin ziare, apăream pe ecranele de televizor…ÎNŢELEGI? Am avut o carieră şi-am muncit enorm de mult la asta. De mic copil, cel care m-a adus pe lume, a descoperit că am talent. Cântam la vioară înainte de a învăţa literele alfabetului. Datorită muzicii am văzut 25 de ţări. În Coreea, de exemplu, am stat aproape un an. ÎNŢELEGI?

Clătinam din cap în continuare. Priveam cum sorbea berea din cutie cu sete, cum trage din ţigară cu pasiune. Tăceam în continuare şi doar clătinam din cap… Căci, culmea, chiar o înţelegeam!

— M-am căsătorit, am şi un copil, băiat. Acum e cu tatăl lui. Am „evadat”. MĂ SUFOCAM, ÎNŢELEGI? Case, maşini, bijuterii, baniDe toate am avut!

Ai avut chiar TOT?

Am pus întrebarea brusc. Se pare că a descumpănit-o un pic intervenţia mea. A privit din nou prin mine şi a răspuns:

— Ceva lipsea şi de doi ani caut un răspuns. Am aruncat tot ce am avut, am dăruit… Mulţi au crezut că am înnebunit. Dar eu cred cu totul altceva! ÎNŢELEGI? Până şi câinele meu a dispărut cu ceva timp înainte de plecarea mea. Eu cred că soţul meu l-a făcut să dispară. Era gelos pe orice: pe muzica mea, pe vioara mea, pe câinele meu, pe oamenii care mă aplaudau… PE ORICE! ÎNŢELEGI? Iar eu muream încetul cu încetul… Căutam ceva din jurul meu care să mă mulţumească, să-mi aducă satisfacţie. IMPOSIBIL DE GĂSIT! ÎNŢELEGI?

Am dat din nou din cap şi-am întrebat-o:

— Dar în natură? Ai fost să cauţi „acel ceva” şi în natură, în loc să-l cauţi la alţi oameni sau în magazine?

Întrebarea mea a făcut-o să tresară. Ochii au început să lucească ca ai unui om cuprins de febră. Şi-a trecut limba peste buze, într-o mişcare scurtă, înainte de a-mi da răspuns:

— Ooooo, daaaaa! De doi ani am descoperit cât de bine e când te întinzi pe jos, direct pe pământ. Înnot kilometrii întregi în mare, noaptea. Plâng, râd şi i-au în braţe copacii atunci când sunt singură. Chiar şi de mă aflu în lume, îmi e de ajuns să mă uit la un copac. ÎMI DAU PUTERE, ÎNŢELEGI?

A schimbat brusc subiectul, deviind discuţia pe un alt făgaş. Se pare că îşi amintise de ceva care o enerva, căci trăsăturile feţei i-au devenit aspre.

— Auzi… Tu ce crezi despre biserici?

— Eu? Ce cred eu? Păi sunt nişte clădiri… Atât. Doar nişte clădiri.

— Aşa? Atunci e bine! Şi eu am renunţat să mai merg pe-acolo…

Svetana! Am spus eu aşa ceva? Mi-ai pus o întrebare şi ţi-am răspuns la ea. Atât! Mai corect era să mă întrebi ce cred eu despre religie!

— Aaaa… lasă. Altădată…

Am ridicat din nou din umeri. Am sorbit din cutia cu bere. Se încălzise. Mi-am aprins o ţigară, privind cum Svetana se gândea. Am întrebat-o eu de data asta.

— Ei? Şi-acum eşti mulţumită?

Mi-a răspuns cu ochii într-o parte. Vorbea aproape şoptit…

— Trebuie să schimb din nou ceva. Înainte dăruiam lucrurile de prisos. Acum şi hainele le fac bucăţi înainte de a le arunca la coşul de gunoi

— E dreptul tău de a alege ce faci cu ele. Problema este cu totul alta, însă… Acum eşti fericită?

VREAU SĂ SCHIMB DIN NOU CEVA, ÎNŢELEGI?

Vocea i se schimbase dintr-o dată. Apucase, cu furie parcă, cutia cu bere şi o dădu peste cap. I-am răspuns:

— Atunci schimbă! Cine te mai poate opri acum?

Vorbele mele au trecut pe lângă ea, fără să o atingă. Se uită la mine, de parcă abia atunci îşi dădea seama cine sunt. Mă întrebă dacă mai vreau o bere. Am dat din cap şi i-am spus că mai am în cutie. S-a dus şi a revenit rapid înapoi cu o altă cutie. A desfăcut-o şi a sorbit din ea cu sete. Îşi aprinse o ţigară şi se uita la mine, dar prin mine. Apoi a venit întrebarea care m-a uimit, de data asta, pe mine!

Auzi, vrei să te învăţ să cânţi la vioară? Sunt un bun profesor. Trei ore zilnic timp de două luni. Am testat deja asta. Tot ce ai nevoie este o vioară, un caiet de muzică şi ceva de scris. Îţi dau lecţii gratis. Am văzut cum ştii să asculţi muzica…

Mă uitam la ea, încercând să-mi fac ordine în gânduri. Calculam scurt: 3 x 61 de zile fac 183 de ore. DOAR ATÂT?!? Şi mi-a venit să râd!

Svetana, deocamdată am doar pixul ăsta! Un caiet pot cumpăra dar o vioară?!? E CU TOTUL ALTCEVA! Poţi să mă înveţi să cânt la chitară? D-aia am! Şi e nouă!

Svetana a râs şi ea. A clătinat din cap.

A, chitara e cu totul altceva. Eu mă pricep doar la vioară. ÎNŢELEGI?

Da, înţeleg. Problema e că dacă ŞI TU MĂ ÎNŢELEGI PE MINE. Hai să mergem acasă, că e târziu. E trecut de 1 noaptea. Eu noaptea dorm…

Cum? E 1? La naiba, trebuie să iau un taxi până acasă… Dar mă simt bine. M-am simţit bine cu tine, ÎNŢELEGI?

Ţi-am spus deja că EU TE ÎNŢELEG

Dar cum de tu mă înţelegi, că marea majoritate stau cu mine doar pentru mâncarea şi băutura care le-o dau. Tu abia te-ai atins de bere!

M-am uitat la ea şi am zâmbit. Răspunsul meu a lăsat-o fără cuvinte.

Svetana, te înţeleg pentru că am trecut şi eu prin aşa ceva. În loc de sunete am folosit şi folosesc cuvinte scrise. Singura diferenţă dintre noi două este că eu am deja peste patru ani de la „marea evadare”. Şi mai este una… Eu mi-am găsit sufletul geamăn.

Svetana se uita la mine, uimită. DE DATA ASTA CHIAR SE UITA LA MINE! A căutat cu mâinile tremurânde ceva în geanta mică pe care o purta. A scos din geantă o carte de vizită. Mi-a spus repede, de parcă îi era frică de cuvintele spuse:

Uite ai aici numărul meu de telefon. Sună-mă de vrei să te învăţ să cânţi.

M-am uitat la cartea de vizită. Pe bucata de carton era scris negru cu galben: CVETANA HRISTOVA EVET. În colţul din stânga se afla semnul rotund al simbolului yin-yang, colorat la fel ca literele în galben şi negru. M-am uitat după Svetana. Deja se grăbea spre staţia de taxiuri. În drumul spre casă, am început să fredonez un cântecel de mult uitat: „O vioară mică de-aş avea…”. Şi am zâmbit. Din nou…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic