Cunoaşterea faţă în faţă cu imaginaţia
Motto: „Cea mai importantă cunoaştere este imaginaţia”
A. Einstein
De urmăreşti un copil cum se joacă, îţi dai seama că imaginaţia lui este fără limite. La fel, îţi dai seama că puţin îi pasă lui de cu ce anume se joacă! Un om matur uită de imaginaţia lui, cât despre jucăriile cu care să joacă… Prefer să îmi ţin degetele închise pe tastură pe acest subiect.
Am îndrăznit să-mi imaginez la o vârstă destul de matură. Iar atunci când rodul imaginaţiei mele a început să prindă contur şi în realitate… M-am speriat.
Puţine sunt lucrurile de care mă sperii. Am căutat pe o listă găsită pe net legată de fricile generale, să văd dacă găsesc ceva. Deloc sau aproape nimic! Aşa că am ajuns să fie pe lista „de groază” doar un singur cuvânt: EU. Este singurul lucru care a putut să mă sperie. EU. M-am speriat eu de mine. Îţi vine să râzi? E bine! Mie îmi vine… să scriu. Dau mai departe ceea ce am adunat până acum.
Am dat doar la o parte dintre cei cunoscuţi pe net experimentul trăit, cel legat de legătura dintre cunoaştere şi imaginaţie. Acum îl scriu într-un articol pentru că mi-am dat seama că repetarea devine groaznic de obositoare. Am refuzat destul de puţine lucruri în viaţă, iar unul dintre cele refuzate a fost să fiu confundat cu o maşină.
Am pomenit în „Apocalipsa” despre cel de-al doilea eveniment care a precedat schimbarea. Tot acolo am specificat că astfel de evenimente sunt absolut normale în viaţa fiecărui individ în parte şi ele apar (evenimentele) în urma unor acumulări energetice interioare.
În apropierea vârstei de 40, am achiziţionat primul calculator, un desktop. Despre primele păţanii legate de „a,b, c”-ul în calculatoare am mai povestit. Ceea ce vreau eu să amintesc aici este tendinţa, atracţia, pe care am avut-o la primul contact cu internetul. Spre marea mea uimire am descoperit că atracţiile mele erau cu totul altele decât a celor din jurul meu. Ca o comparaţie: cei din jur căutau jocuri, filme (cu mai multe sau mai puţine ics-uri), chat-uri interminabile, ş.a.m.d., iar eu… eu îmi căutam cărţile de care îmi aduceam aminte, autorii de care prinsesem drag, muzica de suflet (compozitorii clasici), pictorii cu tablourile lor, etc. Uneori aveam senzaţia că trăiam în altă lume fizic şi în alta cu inima şi cu mintea. A mai fost un lucru de care devenisem foarte interesată şi care mă făcea să pierd ore în şir în faţa monitorului: ştiinţele esoterice. La început, pentru început, am studiat o ramură a astrologiei, mai exact cea legată de zodiac.
Cu timpul au apărut să se adune „luminiţele” care mă ajutau să trec altfel peste viaţa de zi cu zi. Pe lângă cele adunate de pe web, au început să vină amintirile peste mine, de data asta în sens invers! Exact, mintea începea să se învârtă în sens invers. Amintirile reveneau începând de la cele mai recente şi se pierdeau undeva, departe.
Începusem să fac un fel de selecţie printre amintiri, le adunam aşa cum un grădinar alege florile care i se par lui a fi potrivite, într-un buchet. Şi s-au adunat muuulte buchete… Am să amintesc aici doar de unul singur, cel care mi-a ridicat multe semne de întrebare. Vorbeam cu oamenii din jur politicos. Aşa e firea mea. Îmi place să respect şi cer acelaşi lucru şi de la cei din jur. Uneori am avut parte de aşa ceva, alteori mai puţin. Cei din jur, în timpul unor conversaţii banale, începeau brusc să îmi spună replici ciudate, fără nici o legătură cu subiectul discutat până atunci. De exemplu: „Mă uit la tine şi încerc să înţeleg ce ai… Ceva este în tine şi-mi este greu să înţeleg ce anume. Cred că eşti o vrăjitoare!”. Sau: „… Măi, Monica… Crede-mă, mi-e greu. Te ştiu, ştiu ce fel de om eşti dar… îmi e greu! Tu eşti altfel! Ai stofă de altceva!”
A primi mai multe lămuriri legate de răspunsurile date… Mă izbeam de un zid. Aşa că am lăsat totul aşa cum era. Îmi vedeam mai departe de micile mele plăceri, inclusiv cele legate de esoterism.
Apoi a venit şi provocarea. Un telefon primit de la un necunoscut. Într-un zgomot infernal de vorbe şi muzică, mi s-a strecurat întrebarea: „Auzi… Tu pe cât te vinzi?”. Am simţit că iau foc! Întrebarea m-a întors pe dos. Îmi ziceam în mintea mea: „Nenorocitul… cum îşi permite? Cum îşi permite să-mi vorbească MIE aşa? Ştie el cine sunt EU? Şi cine este EL? Îi arăt EU…”
Aşa am ajuns să fac cunoştinţă cu propriul meu EGO, aflat până atunci într-o stare larvară. Tot aşa am descoperit ce înseamnă cunoaşterea combinată cu imaginaţia, care este rezultatul unei astfel de combinaţii. Egoul vroia să fie satisfăcut. Şi, întradevăr, a reuşit!
Relatez mai pe scurt povestea: mi-am folosit cunoştinţele esoterice pentru a cuceri persoana respectivă. Îmi doream cu ardoare ca acea persoană să se îndrăgostească de mine! Făceam o mulţime de scheme în imaginaţia mea, făcând apel la informaţiile de pe net. Mi-am petrecut cel puţin trei luni de zile stând de vorbă doar la telefon. După trei luni, am adunat alte informaţii, de data asta reale, căci era vorba despre o persoană reală, în carne şi oase, cu viaţa lui. O parte din mine a început să reînvie, să se trezească. Începeam să mă întreb dacă mai are vreun rost continuarea poveştii. Îmi satisfăcusem dorinţa, cea cerută de ego. În plus, pe toată durata poveştii au apărut şi simptome ciudate, aşa zise fenomene paranormale. Alte întrebări la care căutam răspunsuri…
Am stat de vorbă timp de 90 de zile cu propriul meu ego. Toate discuţiile au fost purtate pe un ton calm, liniştit, fără nervi şi fără nici un fel de forţare fizică sau mentală. Am descoperit că acel ego este blamat, condamnat, judecat şi arătat ca vinovat de toate păcatele de pe lumea asta. Eu cred cu totul şi cu totul altceva… E un prieten. Îţi arată EXACT AŞA CUM EŞTI ÎN REALITATE. Tot ceea ce ai de făcut e să stai de vorbă cu el, să-l asculţi fără a-l judeca sau condamna…
Care este concluzia la care am ajuns legată de cunoaştere? Indiferent de cât de bine informat ai fi într-un anume domeniu, este imposibil să ştii TOT. Propria ta cunoaştere, ca om, îţi este limitată, funcţie de capacitatea ta de asimilare şi integrare a informaţiilor respective. Chiar dacă ai o capacitate de geniu, limita unui om este dărâmată de… imaginaţie. Da, doar de imaginaţie.
Creaţia în sine este un vector rezultant dintre vectorii energetici aparţinând „cunoaşterii” şi „imaginaţiei”. Cu cât un vector dintre cele două componente este mai redus ca forţă, ca intensitate, cu atât capacitatea de a crea este mai limitată.
O ultimă remarcă înainte de a încheia. După experienţa trăită am început să fiu mai atentă la ceea ce îmi imaginez. Ce crezi/imaginezi tu e una, ceea ce îţi arată realitatea e altceva, doar seamănă cu ceea ce ai avut tu în imaginaţia ta… Căci întotdeauna mai există şi un alt vector energetic, mai puţin cunoscut. Este „Cel care echilibrează”…
Blogul Monicăi S 