Și pescărușii dau târcoale la gunoaie…

 Ore în șir am stat și-am privit la tot ceea ce mă înconjoară… sau poate ani. Ce am văzut? Multe… Concluzia la care am ajuns e una simplă: odată ce grădina e mare, atunci e loc suficient, sau mai corect spus ÎNCĂ MAI E LOC. Dacă te întrebi : „de ce tocmai gunoaie”, îți răspund imediat.

Cineva de pe alt sit m-a întrebat pe ce lume trăiesc. Ei bine, atunci când pui greșit în discuție o problemă, vei putea avea parte de surprize. Mai exact, să primești un altfel de răspuns decât cel pe care-l aștepți. Pentru eu, cu ceva ani în urmă, m-am întrebat de ce trăiesc!

Articolul cu pricina era unul simplu, legat de un downshifting pe care l-am făcut împreună cu Șerban, pentru o perioadă scurtă. În fine… pentru unii oameni acest lucru este echivalent cu căutatul prin tomberoane! Măi să fie… dar de „tomberonarul” Neale Donald Walsch a auzit? Deși mă mâncau groaznic degetele am renunțat să-i mai răspund. Prefer să-mi petrec timpul, energia, cu un folos. Atât pentru mine cât și pentru cei din jur, doar de!, grădina e destul de mare.

Mi-a dat Dumnezeu mai multe daruri. Unul dintre ele e că pot pătrunde în mintea omului. În schimbul lui, al darului pomenit, să… tac. Ani de zile am tăcut, acum vorbesc cu tastatura!

Da, am stat la tomberoane și m-am uitat. Pescărușii doar dau târcoale, pentru că așa sunt făcuți ei, să prindă hrana din zbor. Porumbeii și multe alte înaripate caută mai întâi ce le face trebuință, coboară, iau, și-și iau zborul mai departe. Carnivorele sunt mai chinuite un pic. Felinele pot să se urce până sus, șoarecii și șobolanii la fel… câinii au însă probleme. Ei au primit altceva în dar: fidelitatea. Am văzut certându-se pentru un os sau o bucată de pâine atât unele zburătoare, cât și pe carnivori. Mai are rost să vorbesc despre oameni și comportamentul lor?

Ai încercat să privești lumea prin ochii unui câine? Eu da. Concluziile pe care le-am tras sunt de natură personală, căci fiecare e liber să creadă ce vrea. Dacă cineva se simte, atunci… așa cum am spus: grădina e mare!

Cum se comportă carnivorii? Te privesc cu ochii și așteaptă să le dai atenție, mai ales dacă ești posesorul a ceva ce le atrage atenția. Așteaptă să le dai și lor o bucățică. Iar dacă le dai ceva, ai toate șansele să vină lângă tine. S-ar putea să și rămână acolo, mai ales dacă le miroase că mai ai ceva de dat. Dacă atenția pe care le-o dai se limitează doar la mângâieri, atunci își iau porția și se culcă. Sau merg mai departe, în căutarea altcuiva, posesorul unui „bun consumabil”. Se reia ciclul, din nou și din nou, generație după generație. Un carnivor ARE NEVOIE DE HRANĂ. Toți avem, într-o formă sau alta! Unii se limitează doar la hrană fizică, alții au evoluat și caută sentimente sau emoții. Totul e posibil și… grădina e destul de mare! Deci!

M-am născut în astă lume. Bună sau rea, EA ESTE! Concluziile mele, de tomberonar al anului 2012, sunt următoarele:

1. Sunt oameni care trăiesc din așa ceva, pentru că atât văd în fața ochilor. Le respect alegerea. Eu. Poate cândva își vor ridica ochii și vor vedea păsările zburând. Sincer, ai ce învăța de la ele. Abia atunci vor înțelege că există și alte posibilități!
2. Tot ce CONSUMĂ omul poate fi consumat de către alte ființe. Ceea ce PRODUCE omul rar de tot, în cantitate mică sau chiar deloc, eventual poate fi reciclat TOT de către om.
3. Oriunde există un loc curat, virgin, doar omul simte nevoia să umple acel gol cu ceva. Animalele respectă locurile unde stau sau pe unde trec. Doar omul caută să-l „înfrumuțeseze” după cum îi trece prin cap… sau prin burtă.

Părinții m-au învățat de mică că e un semn de proastă creștere să arăți cu degetul spre cineva. Mi-au trebuit ani de zile să înțeleg de ce și ce înseamnă „proastă creștere”…

Pentru că atunci când arăți cu degetul spre altcineva, atunci ai cel puțin trei degete îndreptate spre tine.

Să revin la răspunsul primit și problema pusă la începutul articolului. Dacă o parte din oameni se mulțumesc și se simt bine DOAR să arate cu degetul, eu le arăt cele trei îndreptate spre el însuși… Din instinct fac asta. Așa am aflat că și grădina Virtualiei e la fel de mare…

Deci! M-am născut în lumea asta și-am acceptat-o, ca pe o moștenire. Acum caut să văd ce pot face cu moștenirea asta, căci mă gândesc că vor mai veni și alții după mine. Care vor vrea să mai vină aici, pe planeta asta, pentru că merită să fie locuită ȘI DE OAMENI.

De câțiva ani mă tot gândesc la o altfel de soluție, decât cea aplicată de înaintașii mei. Pe net, din ce în ce mai des, găsesc tot felul de soluții. Filmul de mai jos l-am găsit aseară. Și tare-mi place ce-am văzut acolo!

PS. Cele trei degete îndreptate spre mine, refuză să se oprească din tastat. Le dau ascultare!

În ultimii ani am avut parte de tot felul de „miracole” în viața personală. Am primit cadouri „din cer”, ca să zic așa. Și toate astea s-au întâmplat după ce am descoperit că mai am și altceva decât un corp și-un creier. M-am născut în lumea carnivorilor și am trăit cu ei, ca ei, peste 20 de ani. M-am comportat ca o marionetă, ghidată doar de minte și stomac. Uneori, mai făceam daruri celor mai necăjiți ca mine. Se pare că darurile s-au întors „transformate”, căci de la fiecare am primit în schimb ceva ce mi se părea imposibil. Am primit „suflet”…

Gata cu vorbăraia! La film!

Poveștile lui Anu. Castelul

 Anu adormise. Era obosit. Somnul i-a fost scurt căci se simți dus în altă parte. „Iar?!?” murmură încet, încercând să mai doarmă un pic. Atunci vocea, acea Voce îl îndemnă să se ridice:

„Hai, sus! Hai că ai treabă…”.

„Ce treabă mai am de făcut? ”

„Deschide ochii și ai să înțelegi”.

„Bine, bine…”.

Se duse odihna lui… Deschise ochii și văzu că se află la marginea unei păduri. Dincolo de locul unde se afla, era o clădire mare, cu ferestre imense. Liniște. „Ce întuneric!” gândi Anu. „Ditamai casa și goală!”. Se întinse pe spate, căutând stelele. „Ioteee, până și cerul e negru!. Dar eu văd! De unde vine lumina asta?!?”

Abia atunci văzu că el însuși lumina. Își întinse mâinile înainte și-și văzu degetele pline de lumină. Coborî ochii și văzu și picioarele învăluite în aceeași lumină. Se ridică și făcu câțiva pași. Privi în urmă… pe locul unde pașii lui atingeau pământul, rămânea o urmă mai slabă ca intensitate. Se uită la corp. Abia atunci realiză că el tot lumina. Culoarea lui era culoarea albastră! Lumina albastră îl înconjura peste tot, de sus până jos. Era o senzație de bine.

Vocea îl îndemnă :

„Hai! Mai ai de gând să te admiri mult? Ai treabă!”.

Anu scoase un murmur, ca ripostă.

„Daaaa… mă duc…”.

Se ridică și se îndreptă spre castel. Pe drum se întrebă:

„Ce să fac eu acolo, că-i pustiu și tare întuneric!”.

„Tu du-te că ai să știi…”.

„Da, da, știu. Mă trimeți mereu fără să știu ce am de făcut! Mereu sunt pus la probe!”.

Ajunse la castel și văzu ușa deschisă. Intră și făcu un tur cu ochii. Picturi pe pereți, draperii imense, cristaluri, statui de peste doi metri înălțime… Gândi: „Doaaaamne! La ce folosește adunătura asta?!?”. Ridică din umeri. Căuta ALTCEVA, CĂCI ADUNATURA AIA ERA UN NIMIC PENTRU EL. Abia atunci zări ceva viu, lucind într-un colț. Se uită mai bine. Da, ceva era acolo! „În sfârșit!” își zise Anu. „Cred că după asta am venit”.

Luminița era slabă, abia se zărea. Spre surprinderea lui, era o formă mișcătoare. Respira. Ascultând mai cu atenție își dădu seama că luminița ofta… „Măi să fie…”. Se duse direct la ce văzuse și auzise. Da, a ghicit bine. Era un trup ghemuit. Se uită la el și zise: „Da ce-i cu tine, măi? Ce cauți tu aici în pustiimea asta? Vrei să vii cu mine?”. Trupul ființei începuse să lumineze ceva mai vioi. Tăcea. Ochii se uitau peste tot în jur, cu spaimă. Anu zise: „Hai, măi, că că te scot eu afară. Am văzut că picioarele ți le-ai lăsat în altă parte. Doar ele sunt slabe…. În rest ești bine”. Abia atunci ființa se uită la Anu cu ochii mari. Anu se aplecă și-i întinse mâna. Ființa își ridică mâinile. Tremura de slăbiciune și de frică. Anu își trase răsuflarea și-l săltă sus. Abia simțea greutatea… „Mulțam!” îi zise în gând celui care i-a dăruit costumul albastru…

Scoase afară corpul și căută cu ochii un loc de adăpost. Abia atunci văzu curtea plină de mașini. Trase o înjurătură plină de năduf… „tu-i mama lor de fiare…”. Lăsă corpul să se sprijine de caroserie. Se uită la ființa aia. Corpul îi lumina slab… Își ridicase ochii spre cer. Lacrimile curgeau lin, de parcă au fost adunate în zeci de ani. Respira adânc, de parcă uitase să mai și respire.

Anu vorbea cu el însuși, căci îi era rușine să distrugă liniștea plânsului sincer, din inimă, la care asista. „Daaa… da bine, măi suflete! Plângi, că mult ți-a mai trebuit să stai acolo ca să înțelegi... De-acum ești bine. M-au trimis după tine și-am venit.”

Dădu să plece. Ființa se întoarse spre el și întinse o mână. Se ruga cu ochii. Atunci Anu îi zise: „Mă întorc! Mai fac un tur în casa să văz de-a mai rămas ceva sau cineva acolo”. Ființa se târî după el până la marginea mașinii. Picioare avea, dar ele îi erau fără de folos. De la genunchi în jos picioarele erau negre…

Anu intră din nou pe ușa casei. De data asta se uită mai cu atenție. Abia atunci văzu ceva ce-i scăpase prima oară. STATUILE AVEAU OCHI. VII. Tronau de la înălțime și-l priveau pe Anu pline de dispreț și amenințare. Anu zâmbi șugubăț, trase aer în piept și începu să vorbească… Ciudat! În loc de vorbe el auzi altceva, ca o muzică. Îi plăcu tare mult ceea ce cânta. Sub picioare simți cum podeaua se cutremură. De pe la colțuri începuse să se vadă crăpături. „Măi să fie…” își zise Anu. Ridică ochii și văzu ochii statuilor. Ochii lor priveau cu spaimă în jos, la baza piedestalelor unde erau urcate. Firicele de nisip curgeau pe podea din ele. Una dintre statui căzu cu zgomot. Anu continua să cânte. Atunci auzi Vocea: „Gata! Ți-ai terminat treaba. Ajunge”. „Da, ai dreptate. Ce e prea mult strică.”

Anu ieși din castel. Se îndreptă spre mașina unde lăsase sufletul. Îl vedea cum se uită cu spaimă spre castel. „Gata, am venit. Hai să mergem…”

Unde să mai merg acum? se întreba Anu. Se aplecă spre ființă și… adormi, de parcă fusese scos din acea realitate.

Se trezi din nou acolo unde adormise prima oară. Răsufla rar și calm. Revedea TOT VISUL. Dar… a fost vis?!? Era prea real ca să fie doar o himeră! Își zise: „păi da, că pe mine mă trimeți la… mai bine tac. Dacă eu tac și tu taci… VOCE!”

Bucăți de realitate

Întrerup un pic „scrisorelele” mele din cauză de… „bucățele”!
Faza 1. Plec de-acasă și văd că autobuzele circulă rar. Măi, iar fac ăștia grevă? Ok, ok… mi-am mâncat porția de greve acum vreo douăzeci de ani. Eu, made in Romania. Cine e născut în Grecia se pare că încă mai cred în soluții și/sau rezolvări exterioare. Bun! Îmi văd de drum…
Faza 2. La job descopăr o defecțiune tehnică. S-a defectat boilerul! Cineva l-a uitat deschis, altcineva a încercat să repare. Fără succes. De nervi a lăsat în urmă o mizerie cruntă… doar altcineva vine să strângă. Măi! Tot timpul trebe să fie cineva care să strângă „în urmă”?
Faza 3. Televizorul și televiziunea le-am eliminat din viața personală cu ceva ani în urmă. Se pare că au ceva cu noi, cel puțin cu mine în ultima vreme… Sunt oameni care încă mai „consumă” așa ceva pe pâine! În casa unde am fost dimineață mergea televizorul. Și văd pe ecran o față rotundă, roză, iar în spate se vede un interior fain, lux… ce mai! Nenea ăla era îmbrăcat în haine de servici… adică straie de popă. Stau să văd ce zice… „Doar cu ajutorul lui Dumnezeu și cu mila Lui vom trece peste această năpastă. Cei care au ceva de dat: o pătură, o saltea, haine, hrană, bani, etc… să dea!”
Am tras o-njurătură printre dinți cu sete…
Toată săptămâna a plouat fără măsură în unele zone din Grecia. Ok! Lucruri din astea s-au întâmplat de când mă știu eu pe lumea asta! Dacă-l vedeam pe nenea ăla cu poalele suflecate și cu ciubote, cărând sau, mă rog, făcând ceva pentru oamenii ăia, cu totul altceva decât să toace din gură în fața camerelor de luat vederi… Dar așa?!?
Faza 4. Citesc pe net diverse articole legate de noile alegeri din România. Sunt total pe dinafară de tot ceea ce înseamnă înseamnă politică. DAR! Toți politicienii de până acum au demonstrat că Dumnezeul lor e altul decât al meu. Căci al meu corespunde cu ce-am învățat de la mamaie. Iar dacă mă întreabă cineva ce zice Dumnezeul meu, vă zic acum: mamaie avea grijă să aibă lemne pentru iarnă din vară. Și podul plin, și cămara, și beciul! Dacă ningea prea tare îi mulțumea lui Dumnezeu pentru asta. Știe El ce face! Țin minte că alergam în urma ei pe pârtiile făcute prin zăpadă… una ducea la cotețul găinilor, alta la lemne iar alta la… wc-ul din fundul curții. Cât eram de mică căram zăpadă cu fărașul din tablă, că lopata m-a trântit în fund de câteva ori. Mamaie zicea că Dumnezeu ne dă de toate, dar în traistă ne băgăm singuri ce și cât avem nevoie… NOI! Acum, când scriu toate astea, mamaie s-a dus de mult în altă lume. Și ea, ca și mine, zicea: ce treabă are primarul sau popa cu zăpada din curtea casei? Dacă am nevoie de drum, îmi fac. Dacă mă lasă puterile caut pe cineva și-i dau la schimb ce am… că am destule: țuică, vin, boabe sau făină, dulcețuri, fasole, vreun cârnaț afumat… că doar e om și el ca și mine! Da, mamaie era OM și-l avea pe Dumnezeu în ea tot timpul!
Faza 5. Aflu pe drumul de întoarcere acasă că deseară e mare adunare în centrul orașului. Mai trag o înjurătură printre dinți… am și motive. Ăia urlă tot timpul în loc să-și pună capul la contribuție! Sunt o mulțime de oameni din domeniul construcțiilor care stau și șomează. Și plâng că mor de foame! Păi inundațiile au stricat o mulțime de drumuri și case! E un adevărat front de lucru acolo…
Faza 6. Grevele din ultima săptămână m-au făcut să merg pe jos kilometri întregi prin ploaie sau lapoviță. În ultimul timp foloseam tot felul de trucuri ca să-mi ridic moralul… cu mersul pe jos din ultimul timp mi-a cam pierit cheful de ele. În afară de scris! Măi… asta e ceva mai tare decât un drog! Drept urmare, fac și eu grevă… de la tastatură!
Faza 7. Asta e faină! Mulțumesc Ancuța! Mulțumesc Șerban!
Deci, da!
Uită-te și taci!

Piesa, scena și actorii

Priveam scena cu ochi mari… încerc să o descriu. Curtea propriu zisă era un loc drept, liber, fără nici un fel de gard. La margine, chiar la sfârșitul drumului pe care venisem, se vedeau două camioane mari cu remorcă. Casa, destul de micuță, era construită pe o prispă și era sitată în partea stângă a curții. În dreapta, era o clădire mică împărțită cu ajutorul a trei uși. Am aflat mai târziu că acolo erau wc-urile și dușul. Deasupra clădirii era pus un butoi mare de tablă… căci apa se încălzea doar de la soare. Lângă toalete, tot dreapta era ca un fel de șopru sau o magazie. Acolo am văzut tot felul de bidoane, lăzi goale, o sârmă întinsă… și cam atât. Exact în mijlocul curții erau corturile pomenite în articolul anterior. Mari, foarte mari! În ele intrai exact ca într-o casă, ușile fiind făcute tot din scânduri și folie de plastic. Fiind încă destul de cald, ușile erau deschise larg… cu toată oboseala din mine, curiozitatea m-a făcut să arunc o privire înăuntru. Ce-am văzut? Covoare întinse pe jos, direct pe pământ, camera era împărțită în spate cu ajutorul saltelelor, pe niște lăzi mari din plastic erau aranjate și împăturite haine. Și curat! Covoarele erau curate, paturile întinse și aranjate, totul arăta într-o ordine destul de greu de crezut. Și încă ceva… chiar dacă povestesc despre corturi făcute din scânduri și folie de plastic, totuși am văzut și „ferestre” și „acoperiș”. Da… acoperișul era făcut din trestie și papură, la fel cu pe care o văzusem la marginea drumului pe care venisem.
Actorii! Fac un rezumat al clanului, sau măcar încerc… Nea Tănase cu nevasta aveau șase copii. Ne-am nimerit într-o perioadă de doliu, căci fiul cel mare (Tanga) murise cu câteva zile înainte, lăsând în urmă nevasta și copilul. Ceva mai târziu am aflat și cauza morții… supradoză, căci nea Tănase mai făcuse și astfel de negoț. El pentru bani, feciorul pentru consum. S-a lăsat de astfel de comerț doar când i-a murit băiatul cel mare. Copilul lui Tanga era singurul care arăta slab și bolnăvicios. Oricât a încercat baba (cea bătrână) să-l facă mai zdravăn, mai vioi, degeaba… Apoi urma Vasile, cu nevastă de origine albaneză. Când mă uitam la perechea asta mă întrebam dacă cumva el s-a măritat și ea s-a însurat, căci Vasile ceda foarte ușor la vederea femeilor. Copii? Atunci aveau doar trei… Iani era al treilea, cu nevasta lui Sofia. Era singurul dintre ei care era mai diferit. Era cel mai înalt din familie, structura lui fizică semăna cu a noastră… spun asta pentru că marea majoritate erau rotunzi, cu picioare scurte și foarte pline sus, umeri foarte lați, cu burți mai mici sau mai mari, dar scoase în evidență prin ținuta dreaptă și mândră. Iani și Sofia aveau cinci copii, patru băieți și o fetiță. Un lucru destul de ciudat am observat la fetiță: pielea ei era albă și părul blond. Ceva mai târziu am aflat că fata a fost adoptată de pereche, ea fiind născută de o româncă în perioada cât a stat la ei. Ultimul băiat, Valandi, era un copil atunci. Apoi mai erau și fetele, una mai mare căsătorită în Atena, cealaltă era copilă încă. Deci… familie maaaaare!
De unde știau ei românește? Baba era de origine română. Bunicii ei plecaseră din România pe vremea celui de-al doilea război mondial. La origine erau muncitori agricultori, cu asta s-a ocupat din neam în neam. Mergeau cu corturile prin țară, acolo unde era de săpat sau de adunat. Cu timpul cunoscuseră toată țara, știau unde e nevoie de mână de lucru și când. Bunicii mei au avut argați la curte, țigani care veneau și lucrau pe pământurile lor. Pe lângă hrana zilnică, primeau și bani și produse. Chiar dacă am apucat-o puțin timp pe mamaie, totuși știu că o femeie dintre foștii argați venea atunci când mamaie îi trimitea vorbă. O ajuta la curățenie, la grădină sau la văruit.
Cam atât știam eu despre țigani! Mai târziu am aflat că eu fură, mint, înșeală, etc. Păi aceleași lucruri le-am văzut peste tot, în lumea asta mare, la diferiți oameni, indiferent de categoria socială sau de situația financiară… În fine…
Țiganii… știu doar că există, așa cum exist și eu sau tu, cititorule. A trebuit să trec prin experiența asta ca să învăț ce asigură continuitatea unui neam. În primul rând sunt aceleași legi interne de sute sau chiar de mii de ani. Ele se transmit prin educație strictă și se respectă cu sfințenie. La ei se respectă bătrânii foarte mult, orice problemă pe care o are cineva este pusă pe tapet și discutată. La astfel de discuții participă înclusiv cei mici, și sunt lăsați să stea atâta timp cât păstrează liniște. Hotărârea luată este respectată cu sfințenie, pentru că o astfel de hotărâre este spre folosul tuturor, inclusiv al persoanei implicate. Chiar dacă aveau neveste și copii, am văzut pe cei bătrâni „urechindu-i” verbal pe cei care mai călcau pe alături de drum. Baba ținea o ordine strictă în curte, le făcea pe nurori în toate felurile dacă îi vedea pe copii murdari prea mult timp, lăsați flămânzi sau cu cortul în dezordine. Multe dintre gesturile și obiceiurile lor mi-au amintit de ritualurile văzute la țară, la sat. În fiecare seară vedeam oale mari, puse cu apă la foc. În fiecare seară țiganca își spală copii, apoi bărbatul (dacă e acasă, altfel îi lasă apă caldă pregătită), apoi se spală și ea, după ce copii sunt puși în pat la culcare.
Or fi mai multe feluri de țigani pe lumea asta, eu pot să spun doar lucrurile la care am fost martoră atât cu trupul, cât și mintea și sufletul.
Actori mai sunt, căci mai sunt și românii. O parte sunt cei cu care am venit pe drum… căci acolo am mai găsit încă o pereche din Valea Jiului, tată și fiu.

-va urma-

La Tănase

Mă liniștisem… el adormise. Puteam să respir liniștită, să rămân doar eu și cu gândurile mele. Mi-am privit mâinile, așezate cuminți pe genunchi. Soarele se juca cu ele luminându-le… mi-am întors fața către geam, să primesc cât mai mult din acea lumină. Și-am primit…
Vedeam cu inima. Cu inima mă bucuram de acel verde intens, de parcă mintea mea îmi juca tot felul de feste. Plecasem dintr-un loc în care deja toamna era pe trecute, unde crengile se scuturaseră demult de podoabele lor de peste an. Aici… e verde încă. Iar cerul? Ooo, era ca un înveliș blând peste acele nuanțe de verde, superbe, aproape imposibil de regăsit în altă parte. Vedeam perfecținea…
M-am trezit la realitate când au apărut din nou case în zare. Așteptam să aud numele localității următoare… și-am auzit „Livadia”. L-am trezit ușor, atingându-l pe mână. Am șoptit un „hai”… Am coborât rucsacul, l-am luat în spate și i-am întins mâna să se sprijine. Am coborât pe peron, așteptând să-i văd și pe ceilalți. Călăuza era deja jos și ne-a făcut semn către niște mese care se vedeau un pic mai încolo. Ne-am dus și ne-am așezat, grupați câte patru la fiecare masă. Ne-a întrebat dacă vrem să bem ceva… am ales cafea aproape toți, în afară de o singură pereche mai în vârstă. Ei au vrut bere…
Cafeaua era servită în cești mici, cu mult caimac. Mă uitam la ceșcuța aia cu ochi mari, pentru că eram învățată cu căni mari acasă. Și dulce… atât de dulce și de o aromă total diferită față de tăria și aroma cafelei făcute la filtru, cea cu care mă învățasem acasă. Am văzut pe călăuză cum vorbea la un telefon public. Discuția a durat destul de mult… Când a terminat de vorbit a venit spre noi și ne-a spus că avem ceva de așteptat. Cineva va veni să ne ia din gară. Acel cineva ne va găzdui și ne va da de lucru câteva luni de zile. Am avut curiozitatea să-l întreb dacă și el a lucrat acolo. Mi-a spus că da, altfel de unde era să știe atâtea.
M-am bucurat de aroma cafelei. Mă uitam în jur, să văd „orașul”. Care oraș? În jurul meu vedeam doar copaci și tufișuri. Casele, sau mai bine zis ceea ce s-ar fi putut numi civilizație, se vedea foarte departe de gară. Gara în sine era la câțiva kilometri de oraș!
Am mai băut încă o cafea, căci omul se lăsa destul de așteptat. Chiar dacă era cald afară, totuși oboseala din noi se vedea și se simțea. A mai dat un telefon… într-un târziu a apărut „omul”. Am aflat că numele lui e Tănase.
Era mic și rotund la corp. Pielea lui era arămie, un bronz „natural”, ca să zic așa. Se purta mândru, cu spatele drept, părul dat spre spate, hainele curate. S-a uitat scurt la noi, ne-a evaluat din ochi pe fiecare, apoi a început să vorbească cu călăuza în limba greacă. Apoi s-a întors spre noi și… ne-a vorbit într-o românească extrem de „ciudată” ca accent: „buna ziua! Ce făceți? Bine?”. Eram bucuroasă că vorbea limba noastră, măcar exista o cale de comunicare între noi. Am răspuns cu toții: „bine”. Apoi ne-a spus să mergem cu el, la mașină. Călăuza și-a luat la revedere de la noi, a spus că merge la niște cunoștințe să se odihnească câteva zile, apoi se întoarce… tot pe jos.
„Mașina” care ne aștepta era o dubiță. În ea ne-am așezat pe vine, pentru că dubița era goală… Pereții îi erau opaci, deci tot ce puteam vedea era doar prin geamul din față. Și-am văzut că am luat-o într-o direcție opusă orașului. Am avut curajul să-l întreb unde ne duce, căci orașul era în direcția opusă. A râs și ne-a spus că ne duce la el acasă, la oraș e multă poliție și e riscant.
Am ajuns la el „acasă” în scurt timp. Părăsisem șoseaua asfaltată și intrasem pe un drum de țară. Atunci, la marginea drumului, am apucat să văd cele mai mari fire de papură din viața mea de până atunci. La capătul drumului se vedea o casă mică, iar lângă ea… două corturi mari făcute din scândură și folie de plastic. În jurul lor se mișcau o mulțime de copii cu pielea de culoare arămie, asemănătoare cu a celui care conducea mașina. La țigani?!?
Refuzam să-mi dau crezare ochilor… ceea ce vedeam făcea parte dintr-o realitate străină de mine. Era creația altcuiva, în care am intrat din greșeală.
Eram un copil când am mâncat o bătaie cruntă din cauza țiganilor. Copil fiind, la țară, m-am jucat cu copii țiganilor vărari. Colindau toată țara vânzând var nestins. Asta era ocupația lor din tată-n fiu! Dădeau var pentru produse agricole. Satul lui mamaie era pustiu aproape, toți plecaseră la oraș. Rămăseseră doar bătrânii. Și mă cam săturasem să stau de vorbă doar cu mamaie. Eram atât de bucuroasă când am văzut și alți copii! Puțin mi-a păsat că ei sunt… altfel. M-a prins unchiul meu și m-a luat de acolo pe sus… tot drumul a dat în mine ca o bestie orbită de furie. Mi-a spus că mă educă el dacă părinții mei mă lasă de izbeliște. Aceeași metodă o folosea și cu fetița lui, singura pe atunci. Eram un copil… am încercat să înțeleg ce rău am făcut și cui.
Intrasem într-un cerc amețitor. Toate aceste amintiri au năvălit peste mine aproape instantaneu… timpul parcă se dilatase iar eu, eu, eram din nou acel copil mic și bătut crunt doar pentru că se juca cu „purandeii”…
Aproape că uitasem episodul de la 5-6 anișori. Mi-am amintit de el doar când am văzut corturile…
Știi de ce-ți spun toate astea prietene? Pentru că ani în șir doar tu m-ai acultat și ai ținut minte bucuria mea de copil. Căci, da, copii pun semnul egal în tot și toate… exact ca tine, ca mine. Mi-au trebuit doar câțiva ani să înțeleg că eu creasem acea realitate.
Era să uit de unchiul! Toată lumea se grăbește să judece după „cum” și după „ce”. Puțină lume se întreabă și „de ce”. Ei bine, cu puțin timp înainte de incident a avut parte de un necaz. Soția lui a murit, lăsându-l singur cu fetița…

-va urma-

O altă lume

-continuare din „Drumul”-

Granița pe care am trecut-o era, de fapt, o șosea. Ajuseserăm la marginea unei șosele mari, luminate, așa cum doar la televizor văzusem. Mașinile treceau cu viteză, era pentru prima oară când eram atât de aproape de „civilizație”! Până atunci, tot drumul s-a făcut cât mai departe de oameni, văzusem doar de la distanță lumini. Aici relieful era mai lin, era foarte dificil să te ascunzi. Călăuzele au împărțit oamenii în grupuri mici, de maxim zece oameni. Se aștepta între tufișurile scunde, în poziția stând în genunchi sau culcat la pământ, după cum era nevoie. Atunci când se făcea o mică pauză în trecerea mașinilor, abia atunci se putea trece. Se lucra cu mare acuratețe, aproape ca un cronometru. Traversarea se făcea în fugă. Abia atunci, la acea trecere, am avut singurul accident din tot drumul. O pietricică mi-a intrat în bocanc! Am neglijat-o… urmarea? Mi-a făcut o bășică de toată frumusețea… Dar am trecut cu bine! Și eu și el, lucrul care conta cel mai mult atunci. Restul nopții l-am petrecut mergând (din nou), de data asta „altfel”. Încerc să descriu „mersul” cam așa: „mergi încet, aleargă, culcat, sus, aleargă, culcat”! Mă obișnuisem atât de mult cu durerea fizică, încât trecerea timpului devenise irelevantă. Executam toți ordinele ca niște automate. Intrasem destul de mult pe teritoriul Greciei, satele se vedeau destul de aproape, câine începuseră să ne simtă și să latre. Ne-am oprit la un moment dat, cerul începuse deja să se lumineze. Am căzut toți, fiecare pe unde am putut, rupți de oboseală.
A venit o altă noapte… am întrebat călăuza cam cât mai avem de mers. Și-a pus degetul la gură și-am înțeles că, atunci când poate, o să vorbească. Ne-am ridicat cu toții și am purces din nou în acel marș ciudat, în ritmul acela nebun… La un moment dat am auzit destul de aproape niște câini și pași. Toți intrasem în panică! Am auzit doar că patrula de grăniceri își făcea rondul. Alarmă falsă! Erau niște oameni la vânătoare. Totuși, dacă ne vedeau, era de ajuns un singur telefon… Mi s-a părut destul de ciudat, pentru că eram destul de departe de ceea ce mi s-a spus a fi granița. La un moment dat am auzit niște strigăte, câinii au început să latre mai tare, furioși. Am început cu toții să fugim… auzeam în jurul meu gloanțele șuierând…
Intrasem pe un teren destul de curat, doar câteva tufișuri pitice. Mi-am dat seama abia atunci că am rămas singură, toți din jurul meu dispăruseră. La marginea drumului am zărit un fel de tufiș des… am sărit în el fără să stau pe gânduri! M-am trezit „învelită” pur și simplu de crengile tufișului. Încercam să-mi mișc mâna și mi-am dat seama că sunt imobilizată în el. Era un tufiș de zmeură… recunoșteam mirosul din copilărie. La câțiva pași de mine am văzut grupul de oameni cu arme și doi câini. Îmi era imposibil să înțeleg ce spun, mă gândeam că acei câini îmi simt mirosul și le dau de veste. Îmi era atât de frică… Câinii au întors capul, au mirosit aerul și… au trecut mai departe! Am îndrăznit să respir doar după ce au dispărut cu toții din raza ochilor mei. Dau să mă mișc… imposibil! Mă ținea tufișul ăla ca într-o cămașă de forță. Am zis că mai stau un pic și încerc din nou. Atunci am auzit pași! Am recunoscut una dintre călăuze… I-am atras atenția și a venit să mă scoată de acolo. A fost foarte greu… singura modalitate care a funcționat ține de domeniul science fiction! Am început să mă mișc între ramuri „închipuindu-mi” că sunt ca o pisică! Da, exact! Doar pe pisici le-am văzut modulându-și corpul, trecurându-se prin locuri teribil de mici și de strâmte. În fine…
Ne-am alăturat grupului. Am observat că fiecare călăuză își adunase oamenii și vorbeau cu ei. Din ce am înțeles, fiecare avea ținta lui! Am auzit cuvintele „Plati” și „Vardar”. Călăuza din Moldova se dusese înainte, în localitatea Plati, să verifice dacă alarma a fost dată de către cineva. Când a revenit, am văzut că mulți răsuflă ușurați. În gând i-am mulțumit lui Dumnezeu, așa cum o făcusem de atâtea ori pe drum…
Ne oprisem la marginea unui râu. Numele râului este Vardar… am răsuflat ușurată, puteam în sfârșit să beau apă pe săturate, să mă spăl un pic pe față și pe mâini, să mă pieptăm… să mă simt din nou om. M-a oprit călăuza să beau apă, mi-a spus că apa e murdară, că pot să mă spăl și să-mi umezesc buzele, doar atât. L-am întrebat ce facem mai departe! Mi-a spus că e nevoie de niște bani pentru a putea cumpăra bilete de tren pentru noi, cei care venisem în grupa lui. Restul… să se descurce. I-am dat bani și l-am rugat să ne cumpere apă, țigări și ceva dulce, pe lângă biletele de tren. Mi-a spus că o să cumpere în funcție de cât ajung, în ordinea necesităților: bilet, țigări, apă și dulce doar dacă mai rămâne. Și a plecat! Ne găsise un adăpost într-o casă părăsită, la marginea satului. Moldovenii plecaseră cu niște taxiuri și o dubiță cu ceva timp înainte de a pleca și noi. Ce s-a întâmplat cu restul? Cine știe…
Noi, cei din grup, ne așezasem fiecare pe la colțuri, cu bocancii scoși din picioare, fiecare căutând resturile de mâncare rămase. Oricât mi-a fost de greu să împart, totuși am rămas cu suficientă mâncare pentru încă vreo 2-3 zile. La un astfel de drum, oricât ar fi de greu de crezut, te saturi cu puțin… uneori și o singură felie de pâine unsă cu ceva, mestecată încet, încet… te satură.
Toți adormiseră… m-am ridicat încetișor și m-am dus la locul unde ar fi trebuit să fie o fereastră. Mă gândeam ce facem dacă călăuza a plecat difinitiv. Ar fi făcut și asta… doar dacă s-ar fi mulțumit cu 500 mărci de persoană. Mai aveam să-i dăm încă 300. I-am spus că-i dau doar când ajung acolo unde pot să dorm fără grijă. Mă uitam la linia orizontului și așteptam să văd primele nuanțe roșiatice ale răsăritului…
A venit ceva mai târziu, cam după vreo oră. Ne-a dat biletele de tren la fiecare și câte un pachet de țigări. Apă? Descoperise undeva aproape o țeavă cu apă potabilă. Ne-a mai spus ca să rămânem treji în tren, dacă adormim ne lasă acolo. Locurile din tren erau împrăștiate, grupate două câte două. Aveam doar o jumătate de oră la dispoziție să ne aranjăm cât de cât. În fine… ne-am suit în tren!
Mă uitam la cei din jur… Doamne, cât de diferiți eram! Veneam de undeva, dintr-un oraș înconjurat cu intreprinderi și uzine. Culoarea celor din orașul natal era undeva între galben și alb. Dacă vedeam vreun om mai colorat la față prin oraș știam că e din „afară”. Ori, ce vedeam eu, atunci, în tren, era o culoare arămie, sănătoasă. Lejeritate… multă lejeritate în mișcări și la vorbă. Mi-am mutat privirea pe geam… era frumos ce vedeam, multe livezi și parcele foarte îngrijite. Ne-am dat biletele la control fără a scoate vreun cuvânt. Călăuza a trecut o singură dată prin vagon și mi-a făcut semn cu capul să vin după el. Abia atunci am aflat și numele stației unde trebuia să coborâm… stația Livadia. L-am întrebat cum să recunosc ce scrie, pentru că aproape toate denumirile pe care am apucat să le văd sunt în limba greacă! Toate amintirile mele legate de acest alfabet fac parte din cunoștințele de la matematică și fizică din școală. Atunci mi-a scris pe o bucată de hârtie igienică numele orașului. M-am uitat de zeci de ori la hârtiuța aia, apoi m-am întors la locul meu. Partenerul meu deja se impacientase, lipsisem destul de mult. I-am explicat încet motivul… și m-am întors cu privirea spre geam…
Începusem să mă relaxez încetul cu încetul… așteptam doar să fac un duș fierbinte și să mă bag într-o lenjerie curată, să dorm fără grijă o zi întreagă…
Vise…

-va urma-

Drumul

Călăuza era un om mic și îndesat, scump la vorbă. Înaintea plecării ne-am întâlnit doar o singură dată într-o cafenea. Fostul soț a refuzat să vină cu mine, să participe cu prezența măcar, la discuție. Am vorbit, l-am întrebat cam ce lucruri sunt necesare să luăm cu noi, acte, am discutat și despre bani. Suma cerută era de 650 de mărci. L-am întrebat dacă vrea să facă reducere, fiind vorba despre două persoane. A refuzat. Începusem să cunosc oamenii… și am înțeles că orice discuție suplimentară era inutilă. Singurele informații primite au fost următoarele: să luăm cu noi pașapoartele, hrană și apă pentru o săptămână sau două. Cam atât dura un astfel de drum în mod obișnuit. Contul nostru din bancă fusese golit de fosta soacră, iar banii noștrii îi avea ea. Era pentru a câta oară când făcea așa ceva…I-am spus fostului soț costul drumului și să se descurce el cu banii… aveam de făcut pașaportul și încă alte câteva probleme de rezolvat.
Da… acum, când au trecut toate astea îmi vine să zâmbesc… Venise toamna, se apropia iarna cu pași repezi. Fosta soacră îmi dusese toate hainele la biserică, sau cel puțin așa mi s-a spus. Cu puținii bani câștigați îmi cumpărasem strictul necesar, depusesem deja cererea pentru pașaport. M-am oprit la problema încălțămintei. Mă uitasem pe hartă și văzusem cam cât drum e de făcut și relieful. După ce am colindat magazinele m-am oprit la o pereche de bocanci de Clujana… buni bocanci! Am dat pe ei jumătate din salariul pe o lună… au meritat cu vârf și îndesat banii ăștia. După ce am terminat cu toate pregătirile am sunat călăuza. Mi-a spus să aștept, mă sună el, pentru că sunt o mulțime de aranjamente de făcut. Am înțeles. Am mai așteptat încă două săptămâni, timp în care îmi anunțasem și patronul că plec de la el.
Plecarea a fost în ziua de 27 octombrie 1999. Venise deja frigul… pe lângă bocanci mai cumpărasem și o geacă din fulgi de pinguin, de la un secondhand. Într-un rucsac am pus câteva conserve, pâine, un bidon cu apă, o sacoșă cu dresuri, câteva tricouri, un pulover și o pereche de pantaloni de schimb, o sacoșică cu ace, ațe și medicamente. Tot într-un rucsăcel mai mic am pus geaca groasă și câteva prosoape, șampon, săpun de față, o bucată de săpun de rufe, periuța de dinți și două suluri de hârtie igienică. Atâta mi-a trecut prin cap, atât am luat. Ba, a mai fost un lucru… Înainte de a ieși pe ușă, am închis o clipă ochii și m-am rugat câteva secunde. Mi-am lăsat bagajul jos și m-am întors în camera adolescenței mele… Într-un colț, spre răsărit, bătusem două cuie de care atârnasem două icoane. Una dintre ele o cumpărasem de la Sucevița, într-una dintre puținele excursii în care fusesem în copilărie. Am luat-o și pe Măicuța Domnului cu mine și în mine…
Din orășelul natal până la București e cale destul de lungă, cam vreo 2-3 ore de mers cu trenul. În Gara de Nord mi-am dat seama cam câți suntem. Mulți… fiecare călăuză avea grupul ei. Erau oameni și din Republica Moldova, în special femei de vârste diferite. Mi-am dat seama după vorba lor rotundă și după aspectul lor exterior… arată altfel. Îmi este destul de greu să explic cum… doar altfel. Din orașul natal erau două călăuze, una avea 10 oameni, cealaltă doar 4. De fapt, cei patru erau perechi. Surpriza a fost că un bărbat din cei doi era un fost coleg de liceu și de clasă! Bucuria a fost mare din partea noastră, pentru că imediat ne-am apucat de povestit amintiri…
Drumul până la graniță a fost destul de scurt. La trecerea peste Dunăre au început problemele! La o parte dintre noi (printre care și noi) le-a fost refuzată trecerea. În plus, ne-am trezit cu o ștampilă pe pașaportul nou-nouț de toată frumusețea! Refuzat! OK… m-am dus la călăuză și am întrebat-o. Răspunsul a fost scurt și la subiect: e prea lacom vameșul de serviciu, așteptăm altă tură.
Am trecut Dunărea noaptea… mă uitam la malul care se îndepărta fără regret. Sincer. M-am întors spre malul celălalt, așteptând. Călăuza a venit spre noi și ne-a spus: să vă uitați tot drumul după mine, pentru că se va merge doar noaptea. Fiecare popas are locul lui exact, iar dacă cineva încetinește ritmul atunci sunt nevoit să-l las. Suntem în total 120 de oameni, deci a risca 119 pentru unul mi se pare o prostie…
Atunci, în momentul acela, mi-am adus aminte de câteva scene văzute la televizor. O turmă de animale alergată de un tigru. Cel mai slab, mai mic, rămâne întotdeauna în urmă… urma care scapă turma… Aici era pe dos!
La debarcare am avut parte de o altă surpriză! Dispăruse călăuza cu care vorbisem. M-am dus la alta și-am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a spus că cel cu care vorbisem a avut probleme foarte mari la vamă. Vameșul l-a lăsat doar să treacă Dunărea dar i-a oprit pașaportul. Primul primise doar 100 de mărci de la noi, restul i-am spus că îi dau în tranșe, pe măsură ce trecem țările. L-am rugat pe cel nou să ne ia și pe noi… a acceptat. Discuția noastră a fost ascultată de doi băieți tineri din Iași. Și ei aveau aceeași problemă: le dispăruse călăuza cu care vorbiseră! Apoi a mai venit o pereche, tot din Iași. Deci până la urmă, ne-am adunat 10 oameni. Călăuza asta era altfel, era la început de „meserie”. Ne-a spus că ne poate duce undeva, unde ne putem odihni și, eventual, să avem și ceva de lucru. M-am bucurat în sinea mea… era ceva mai bun decât să fii abandonat.
Restul nopții l-am petrecut într-un marș forțat. I-am mulțumit lui D-zeu pentru bocancii ăia cred de mii de ori. Popas se făcea doar la 3-4 ore, timp de 15-20 min, pentru necesități fiziologice și o țigară fumată așa cum doar prin filme văzusem. Cei care au făcut serviciul militar știu.
O parte din Bulgaria am trecut-o cu ajutorul unui camion. O româncă era căsătorită cu un bulgar și, amândoi, se ocupau cu transportul de persoane. Într-un camion încap cam 60 de persoane… știți cum? Ca sardelele dintr-o cutie de conserve. Se lua prețul pe cap de om. Era un drum intern, deci riscul de a fi prinși era destul de mic. Pentru cei câțiva kilometri parcurși cereau între 30 și 50 de mărci, depinde de numărul de persoane. În fine! Din camioane am coborât la poalele unor munți… Era întuneric, totuși vedeam. Omul are capacitatea extraordinară de adaptare a simțurilor, mai ales când animalul din el e treaz. Fiecare călăuză se ocupa de grupul ei. A noastră ne-a spus să ne aranjăm cât mai comod bagajele, pentru că începe urcușul. Abia atunci am băgat de seamă… călăuzele aveam doar borsetă și o mică gentuță în spate. Atât. Toți erau îmbrăcați cu salopete de doc, bocanci cu talpă groasă și căciulă trasă pe urechi.
Deci… coborâsem destul de aproape de munte. Până acolo, însă, mai era ceva de mers. A început un galop nebun, o mulțime de oameni cu bagaje, alergând spre pădurea ce se vedea în zare. Soarele dădea să apară. Oricând puteam fi zăriți, prinși, închiși, bătuți și trimiși înapoi. Plus interdicție pe pașaport. Am ajuns cu bine la pădure și-am intrat în ea cât mai adânc. Când cel din frunte s-a oprit și a ridicat mâna în semn de popas toată lumea s-a prăbușit jos. Eu am căutat un loc mai în spate, așa cum am făcut mereu… abia atunci am observat ceva mișcându-se. Una dintre călăuze, cea din Moldova, era cea care făcea „curățenie”. Pe unde trece un om abia se vede urma, doar cei experimentați cunosc urmele… dar p-acolo pe unde au trecut peste o sută?!? M-a văzut și mi-a spus să mă duc la odihnă, că greul de-abia acum începe. Mi-a arătat cu mâna muntele din spate. Câtă dreptate avea!
Cum se lăsa soarele, cum porneam la drum. Ți se pare că-i o joacă muntele?!? Ooooo… prietene… am fost printre puținii norocoși din grup. Anii de volei și de atletism au făcut să cunosc pragul de epuizare aparentă, cum se trece de el și cum să-mi fac organismul să mă asculte în loc să-l ascult eu pe el. Au urmat râpi, urcușuri, un drum care părea fără sfârșit. Vedeam doar pe cel din față, întotdeauna altul… oameni care gem, plâng, și merg la un moment dat ca roboții. Eram la a treia noapte de mers în pas de marș forțat. Fostul soț a vrut să abandoneze chiar din prima zi pe munte. Am tras de el și i-am zis că dacă renunță îl las acolo! Probabil că s-a speriat și a mers mai departe. În următoarea noapte, la un coborâș mai abrupt a alunecat și a căzut. L-am tras un pic mai deoparte din drum, altfel ar fi dat lumea peste el. Locul era destul de larg în aparență, însă rădăcinile copacilor împiedicau urcușul, Erau copaci tineri, rădăcinile fragile și ascunse printre pătura de frunze. Trebuia să „simți” pe unde calci, ori asta e ceva pe care-l ai în tine. Altfel…
Glezna îl durea crunt. Am alergat (mă întreb și acum cum am putut să mai alerg!) până la una dintre călăuze. I-am spus de accident. A venit repede, s-a uitat la picior, a pipăit și a spus scurt: e doar o entorsă, are să se umfle un pic și atât. I-a spus să se ridice și să meargă.
A refuzat să se ridice, măcar să încerce. Se vedea pe fața lui chinul durerii, cunosc transpirația care te dă de gol. Era momentul unei decizii rapide… i-am spus călăuzei că rămân acolo, mai avem mâncare și apă pentru câteva zile, timp în care se poate odihni. A rămas omul în cumpănă. Între timp, mai veniseră și alții în jurul nostru. Călăuza mi-a spus că e de acord, chiar dacă se vedea pe fața lui nehotărârea. M-am așezat jos, lângă fostul soț. Atunci au venit cei doi băieți din Iași și mi-au propus ceva ce m-a uimit. S-au oferit să-l care pe cel de lângă mine, să-l sprijine între ei.
Am lăsat atunci pe munte aproape tot ce luaserăm cu noi. Din trei rucsace am făcut unul singur, atât cât am putut să car. Au urmat două nopți crunte, în care, la popasuri, doar fumam. Mă apucasem de fumat și de cafea doar după căsătorie… Mâncarea și apa o păstram pentru el, întotdeauna a fost mai problematic la mâncare. Piciorul se umflase crunt, avea temperatură și începuse să aiurească. Atunci mi-am dat seama de încă o deosebire dintre noi… una e să vezi muntele din scaunul mașinii și alta e să te urci pe munte…
În noaptea de 1 noiembrie am trecut granița. M-am amăgit că greul a trecut… cât m-am înșelat!

-va urma-

Scrisori către un prieten

Uneori, e bine să lași trecutul acolo unde e! Și totuși, fiecare om are dreptul de a alege ce să facă cu el din moment ce acel trecut îi aparține. Eu am ales să-ți scriu ție, prietene…
O să-ți povestesc despre o perioadă destul de dificilă, mai exact despre plecarea în străinătate, de ce am plecat, cum am plecat, ce s-a întâmplat, etc.
Am o mare rugăminte la tine, prietene… Mila îmi face foarte rău. Înseamnă că de fapt ești de acord cu consecințele. Ori asta e o mare greșeală! Lucrurile care contează cu adevărat sunt cauzele, motivele. E vorba despre un adevărat sistem de credințe cu care am fost învățați de „n” generații și pe care l-am acceptat ca atare, ca fiind singurul valabil și corect. Deci…
Începutul sfârșitului
Era o perioadă destul de grea pentru orașul natal. După 1989 toate lucrurile, ritmul de viață cu care mă obișnuisem începuse să fie din ce în ce mai greu. Totuși era suficient pentru mine și fostul soț… căci la scurt timp după 89 mă căsătorisem. Mai exact în 1991. Ar fi fost suficient pentru amândoi, dacă m-aș fi căsătorit doar cu el, căci el a venit imediat după căsătorie și cu problemele familiei lui: o mamă văduvă și un frate. La scurt timp după căsătorie începusem să ripostez la anumite lucruri, mi se părea stupid să ajut mereu financiar pe altcineva dinafară. Învățasem de mică să fac anumite servicii pentru asigurarea banului de buzunar. Eram noi înșine la un început de drum, iar primii care ar fi trebuit să fie beneficiarii muncii noastre să fim noi. Ori, lucrurile se petreceau exact pe dos! Dumnezeu mi-a dat multă răbdare și toleranță în anumite privințe, totuși se pare că atunci când ești prea tolerant ești luat drept prost. Am mai scris pe undeva despre ce înseamnă sentimentalismul fără discernământ… de cele mai multe ori ești înșelat sau se profită de tine. Sau amândouă!
Înainte de a lua hotărârea de a pleca din țară s-au petrecut o mulțime de evenimente care, oricât aș fi încercat eu să le fac față, m-au terminat psihic. Lucram amândoi la o fabrică destul de renumită. Acolo ne-am și cunoscut de fapt! Oricum, în anul 1998 am rămas amândoi fără servici. Banii erau din ce în ce mai puțini iar cei care se învățaseră doar să ia, fără a da ceva în schimb, erau din ce în ce mai nervoși. Fosta mea soacră făcea din ce în ce mai des crize de isterie, exact ca un copil răsfățat. Într-una din ele, din crize, sătulă de problemele mele, am ripostat prin câteva replici destul de acide, lucru pe care îl evitasem până atunci. Parcă turnasem benzină peste foc!
Se pare că unii oameni au o plăcere deosebită în a tortura psihic pe cei din jur. Mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg aceste lucruri, să citesc câteva cărți și o mulțime de articole pe tema „foamei de energie”. Ripostând i-am dat mai multă energie! Urmarea? A apelat la cel care avea slăbiciuni pentru ea, în persoana fiului ei cel mare și care devenise între timp soțul meu. M-am amăgit că el va calma situația… ce deziluzie! A început să urle de cum îmi permit eu să-i jignesc mama, că ea l-a făcut, crescut, etc. Am avut destule motive și argumente adunate în anii petrecuți împreună, suficiente cât să-i răspund la acest „cum”. A trecut la argumentul suprem, folosit doar între animale: forța fizică! Știai prietene că există și animale cu aspect exterior de om? În fine… mi-am pus câteva lucruri într-o geantă și-am plecat la părinți. Acolo am avut parte de alte discuții… trec și peste asta.
Îmi vedeam de viața mea în continuare. Fiind învățată să muncesc, mi-am găsit destul de repede ceva de lucru. Totuși, banii câștigați erau destui de puțini. Făceam trei munci pe un singur salar: vânzător, gestionar și om la curățenie. Pe vremea aia creșteau prețurile de la o zi la alta, în funcție de piața valutară. Doar cei care au trăit în acei ani își pot aduce aminte. Mă hotărâsem să pun punct căsătoriei, ce aveam nevoie era de bani pentru divorț. Mai aveam niște bani strânși într-un cont la o bancă. Actele de la bancă dispăruseră cu ceva timp înainte de a pleca… era pentru a câta oară când aveam parte de astfel de surprize?!?
Chiar dacă stăteam la părinți, întotdeauna am contribuit la cheltuielile casei, cu mult timp înainte de terminarea liceului. Puțin mi-a păsat că frații mei făceau exact pe dos… mi-am iubit și îmi iubesc părinții. Chiar dacă le-am produs destule supărări și necazuri, totuși, pentru mine, a contat enorm de mult respectul. Deci! Îmi găsisem un job, aveam unde sta, cu timpul adun suficienți bani cât să-mi pot rezolva și divorțul. Asta doar dacă eram lăsată în pace! Se pare că m-am înșelat…
Într-o zi, pe drumul de întoarcere spre casă, m-am întâlnit cu cel care îmi fusese partener timp de 8 ani. Mă aștepta, căci obținuse informația unde sunt de la mama. Chiar și mie mi-a fost destul de greu să înțeleg de ce mama a avut mai multă încredere în el decât în mine. Iar acest lucru a durat foarte mulți ani încă, cam până în 2009 mai exact. În fine, fiind pe stradă, am încercat să-l evit. S-a ținut după mine, a plâns, și-a cerut iertare… tot tacâmul! Atunci a spus ceva care a sunat ca un clopoțel în mintea mea. Fratele lui deja plecase în străinățate… pe banii noștrii evident. Plecase legal cu viză în Italia. Acolo a avut un prieten, fost coleg de liceu, care l-a ajutat. M-a rugat să plec cu el, căci vrea și el să-și refacă căsătoria. Sfântă naivitate…
Îmi era tare greu să mă hotărăsc. Atunci când ai probleme în luarea unei decizii și simți o mică frână interioară, înseamnă că crezi în ceva. M-am întrebat și ce anume… credeam și țineam cu dinții de un cuvânt: căsnicie. Am vorbit cu mama mea despre toate astea, îmi era tare greu să mă decid. Mama mea a crezut că e mai corect să plec cu el. Eu însă… m-am dus la un preot. M-am spovedit. Preotul m-a ascultat cu atenție și mi-a răspuns… Răspunsul îl țin minte și acum, după atâția ani: doar tu poți știi ce e mai bine pentru tine. Și am ales… ce era mai bine pentru noi, pentru relația noastră!
Înainte de căsătorie am avut mulți cunoscuți, atât și fete cât și băieți. La ei puteam apela atunci când aveam nevoie de vreo informație, ajutoare financiare sau servicii. Am apelat la ei ca să aflu cum se poate ajunge în Italia, fără excursie, căci plata unei plecări legale era enorm de mare. Da, se putea, doar pe jos, trecând și prin Grecia. Totul se făcea cu ajutorul unor călăuze. Ele te duceau până în Grecia, iar de acolo te descurci de unul singur. Singurul lucru pe care ți-l promiteau era să te ducă până acolo și atât. Mi-a luat ceva timp să aflu numărul de mobil al unei călăuze. Am sunat, am vorbit și m-am apucat de pregătiri pentru plecare.
-va urma-

Autoeducație 2.Oglinzile

 E una dintre cele mai grele lecții din „școala” asta numită „viață”. În ce constă lecția respectivă, cea a „oglinzilor”? Să vezi în cel sau cei din jurul tău pe tine însuți. Să recunoști anumite stări, mentalități și, totuși să accepți să unele lucruri rămân la fel, indiferent ce ai gândi sau spune. Sau… să te întrebi ce vor ele să spună!

Legat de lecția aceasta, a „oglinzilor”, am mai multe povești din propria-mi viață. În primul rând mi se pare absurd să ascund ceva din ea, din anii ăștia. Am făcut trăsnăi cu carul… dacă se pot numi așa. Deci, trec la povestea cea mai recentă, are doar câteva luni „vechime”.

În câteva dintre articolele publicate anul trecut, am pomenit despre una dintre preocupările mele de-a lungul timpului: babysitting. Îmi plac copii și oamenii…

De multe ori, când merg pe stradă, mi se pare că văd „imagini răsturnate”. Văd copii „bătrâni” și oameni în vârstă „copii”. Se sare peste ordinea firească cumva sau ceea ce e firesc este imposibil de realizat?

Nicola, ultimul dintre copii de care m-am ocupat o perioadă destul de lungă (doi ani de zile), are doar mamă și bunică. În rest e liniște… E un lucru mai puțin irelevant, pentru că unii copii sunt orfani imediat după ce au tras prima gură de aer! Bunica (pe numele ei Zoe sau Zizi) a apărut după ce Nicola a început să mănânce singur, să meargă bine pe picioare și să-și facă nevoile unde trebuie. Până atunci a stat deoparte și a venit doar în vizită. O înțeleg, are o vârstă destul de înaintată. Ce mi-a plăcut la ea? Am văzut-o cum se comportă cu copii… e un pedagog înnăscut! A cumpărat tot felul de cărți, dvd-uri și jucării, din care căuta să vadă ce-i place copilului. Și reușește cu brio să facă acest lucru… dacă și mama ar fi înțeles acest lucru. Pentru că odată cu copilul se „joacă” și ea. De multe ori i-am găsit pe amândoi pictați ce corp cu carioci sau desenând pe pereți.

Mama a fost invitată ca participantă la un seminar. Eu eram cu Nicola acasă și ne jucam… a venit și Zoe. Aflase de seminar și a vrut să meargă și ea, să-și vadă fata. Nicola a tras cu urechea la discuția noastră, a venit cu papucii în mână și ne-a întrebat când mergem. Ne-am uitat una la alta și… hai la drum!

Toate bune și frumoase, cel puțin până am ajuns la locul unde se ținea seminarul. Se terminase deja, iar Sofia (mama) stătea pe treptele clădirii cu colegii. Când ne-a văzut s-a albit la față! A rostit un scurt: „Mamă! Ce cauți aici? Mi-ai cerut voie să vii? Și ce-s cu hainele astea pe tine?!?”

Am paralizat. Eu. Zoe a dat să spună ceva, dar Sofia l-a luat pe Nicola în brațe și ne-a întors spatele, ducându-se spre stația de autobuz. Mă întrebam ce caut acolo… am vrut să plec și eu acasă. Dau să-mi iau la revedere de la Zoe când… ochii ei pluteau în lacrimi. Era ca un copil certat fără să știe de ce. M-a întrebat dacă hainele ei au ceva! Trebuia să tac și să o las acolo… În loc să-mi iau la revedere am invitat-o la o cafea. Maaaaaare greșeală…

La cafea s-a mai liniștit. Printre lacrimi am aflat multe lucruri, care pe mine mă depășesc. De exemplu: „doar banii mei îi plac?!?”. „Cum adică?”– zic eu. „Da, peste 50% din ce cheltuiește cere de la mine. Mâncare prea puțină. E vorba de facturi, de haine și jucării pentru copil…”. Am întrebat-o ce face fata ei cu banii. O întrebare retorică, pentru că fiecare om are dreptul să facă ce vrea cu banii săi. Totuși, răspunsul primit m-a lăsat mută… Banii fetei sunt în bancă! Scoate doar pentru cheltuielile cu mâncarea și ale ei personale. Pe mine mă plătea bunica. Așa am aflat că pentru mine îi dădea lunar o sumă dublă față de cât mă plătea. Greață e ce am simțit? E greu de spus… Am ales să spun adevărul despre suma încasată. Ce rost avea să ascund? A rămas pe gânduri și apoi a trecut la alt subiect, foarte important pentru ea: de ce fiica ei e nemăritată? Din punctul ei de vedere, o fată frumoasă (fizic), cultivată (are doctoratul), bogată financiar (apartamentul în care stă e unul dintre apartamentele cumpărate de Zoe, plus un cont destul de „gros” doar într-o țară unde a lucrat mai mulți ani) e tot ce-i trebuie unui om. Părerea ei! Am întrebat-o scurt dacă ea, ca mamă, are inimă, suflet, sentimente sau s-a folosit de sentimentele altora pentru bunăstarea familiei personale. Am mai întrebat-o de ce, la vârsta de peste 40 de ani cât are fiica ei, o mai „alăptează” încă „la piept”. „De frică! Odată am refuzat să-i dau bani și mi-a dat cu o tigaie în cap. Uite și semnul!”

Știu, adevărul îl știe fiecare pe dinăuntru, iar când îl aude rostit din gura altcuiva e destul de șocant. M-a rugat să mai repet odată ce am spus, ca să înțeleagă mai bine. Am zâmbit… și eu mai fac uneori pe prostul. Am renunțat să mai repet, totuși, am întrebat-o dacă ea și-a crescut copii. Mi-a spus că da. „Atunci de ce vă mirați că se comportă așa fata? Tot ceea ce știe de la dumneata a învățat. De obicei, copii aplică cele învățate de la părinți în primul rând pe cei care i-au învățat. Dacă vreți să schimbați ceva la fată, mai întâi faceți o schimbare în modul dumitale de comportament. Ca de exemplu, „înțărcatul”.

Discuția s-a încheiat aici. E alegerea ai, a lor, a mea, ce să facă fiecare mai departe. Eu luasem deja o hotărâre: renunț la jobul respectiv.

La câteva minute după ce ne-am despărțit am primit un telefon de la mama lui Nicola. A început să strige la telefon că de ce am venit fără căruțul copilului. Am așteptat să facă o mică pauză pentru respirație și am anunțat demisia mea… Asta a fost tot.

Deci! Ce au vrut să spună „oglinzile” mele? Care e părerea voastră?

Bilete de papagal

 Și eu, care credeam că am parte de o zi obisnuita… Așa-mi trebuie, dacă mă pun cu fabricile de iluzii!

Mergem la piață, facem cumpărături, luăm și o cafea, că e frumos afară. Se apropie de noi un nene, vânzător de lozuri. Îl cunoaștem, e vlah. Vorbește și un pic aromâna, deci ne înțelegem. Pensionar…

Îl salut eu prima:

–Bună dimineața!

Se uită mirat la noi, apoi ne recunoaște.

–Aaaa, voi sunteți rumânii…

–Da, nene… Ce mai faci? Bine?

–Bine?!? Cum voi…?

–Noi ce, nene?

–Voi pe ce lume trăiți?

–P-asta nene… Am fost la piață și acum bem o cafea. Ce, trebuie să știm ceva?

Îl văd cum începe să arate mai ceva ca un taur furios. Ce-o fi pățit? Și ce amestec avem noi? Încep să am o vagă bănuială…

–Nene… te-ai uitat cumva la televizor?

S-a blocat, ca o teavă de la un cazan sub presiune.

–Ceeee?!? La minciunoșii ăia?!?

Clar. Mă întorc la cafea. Adică am intenția, când îl aud:

–…iar dumneata… dumneata ești o femeie periculoasă!

Și pleacă grăbit de parcă l-ar fi urmărit vreo primejdie…

Deci, da. Sunt periculoasă. Beau cafea când el fierbe. Da, am curajul de a face nimic.  

Mă uit la Șerban, el la mine nedumerit. Ultimele replici au fost schimbate într-o limbă amestecată. Îi traduc și restul. Acum vorbește și el…

–E tare frumos afară! Mergem să facem o baie?

Am zis da. Două ore am stat tolăniți pe mal și una în apă, mai mult făcând pluta.

Caragiale! Unde ești nene Iancule…