Primul meu jurnal online pe un CMS

Archive for the ‘SCRISORI CĂTRE UN PRIETEN’ Category

Ochi care văd, urechi care aud…

O cameră grea şi încărcată cu prea multe… E ca un adevărat bazar cu lucruri,  multe dintre ele fără rost. Sunt cumpărate doar de dragul de a cumpăra!

Dulapurile sunt pline până la refuz cu haine, la fel de multe, unele dintre ele  de calitate, scumpe.

Mă uit prin jur şi caut să înţeleg ce caut eu aici, în acest bazar…

Şi-aud din dreapta un suspin. Urmează şi altele, ceva mai slabe…

Ridic mâna şi îndepărtez tot ceea e de prisos, uşa grea, din lemn masiv, încuietoarea dispare ca prin farmec. Caut să văd cine suspină atât de tare de-am auzit tocmai de-atât de departe…

Şi văd cutiile închise, pline. Ochii mei trec dincolo de tot ceea ce este de prisos şi văd realitatea.

Sunt multe chipuri triste… multe. Lacrimi. Le-am mângâiat cu vorba şi cu sufletul. Şi-am întrebat…

Şi fiecare dintre ele mi-au spus povestea lor. Sunt multe… Şi toate au fost luate cu de-a sila, fără a da decât frică şi durere-n schimb…

Povestea celor două, din cutia mică, din catifea de culoare vişinie, m-a cutremurat. Au fost făcute cu drag de cineva şi date de… nevoie. Au păstrat însă în ele atât durerea cât şi bucuria. Am suspinat când am auzit povestea celor două verighete şi-am căutat să le mângâi cât pot de mult, atât cât îmi e îngăduit.

Am plecat de-acolo fără urme. Le-am lăsat dormind…

Am plecat de-acolo şi-am luat povestea aceasta cu mine. O pun în cuvinte scrise. Sunt de şi din apă şi dau mai departe povestea…

Degeaba oamenii fricoşi şi laşi îşi ascund adevăratele sentimente şi „faţa” în nisip… În mintea lui D-zeu se află toate!
Degeaba oamenii fricoşi îi învaţă pe cei mici cu daruri, orbindu-i şi surzindu-i de ceea ce sunt, prin legi de bună-purtare şi tot felul de canoane… În mintea lui D-zeu se văd toate!
Degeaba oamenii temători îşi construiesc „castele” din bijuterii şi aur, închise în cutii de culoare bordo, beige sau vişiniu, iar multe dintre ele sunt luate cu de-a sila, fără a da nimic în schimb… Ochii lui D-zeu văd tot şi toate!
Şi obiectele plâng, la fel ca cei cărora le-au aparţinut. În curând vor lua drumul înapoi. Se duc acolo de unde au fost luate. Iar lacrimile lor se vor transforma în zâmbete… Căci D-zeu le ştie pe toate!

Salonic, 26 Octombrie 2013

Istoria este scrisă (doar) de supravieţuitori

 Pe kurdul Ahmed (dacă şi-a folosit numele real…) l-am cunoscut într-o cameră mică, mobilată în inox, gresie şi faianţă. Era aplecat peste o tavă pătrată şi întindea cu graţia unei balerine crema peste aluatul din tavă. Mişcările îi erau calme, mâna cu degetele subţiri părea antrenată într-un dans fără oprire… Era „dus” în ceea ce făcea…

Atunci când mi s-a spus că e „terorist” am început să râd. Cum putea să fie acel om „ucigător de oameni”?!? Era de înălţimea mea, slab, cu ochelari cu lentile goase. Şi totuşi, ceva mai târziu, i-am aflat povestea, mai exact am adunat câteva frânturi din vorbele puţine şi rare spuse cu mare greutate.

Era unul dintre locuitorii unei ţări inexistente pe hartă. Pe vremea când era în anul întâi la facultate s-a lăsat antrenat într-o idee, cum că doar prin război şi luptă şi-ar putea recupera ţara pierdută.

Au abandonat şcoala, el şi colegii lui de grupă, şi-au plecat în munţi la luptă, angajându-se voluntar într-un război cunoscut până atunci doar din zvonuri. Realitatea însă l-a dat cu totul peste cap. A făcut foamea, a suferit de sete, şi-a îngropat colegii unul câte unul… Prietena lui a fost dată dispărută, în realitate fiind spulberată de o grenadă.

Îmi era greu să aud cuvintele lui… Mă simţeam de parcă asistam la un film de groază. Uitasem să mai respir, să mai clipesc, îmi era imposibil să mai scot o vorbă. Trăiam atunci în anul 2011. Mi-au trebuit 2 ani ca să pot scrie, să încropesc din amintirile altuia şi ale mele ceva care să semene cu o poveste. Şi totuşi… e adevărul unui secol în care m-am născut

A plecat din munţi atunci când s-a putut, abia când între Kurdistan şi Turcia s-a încheiat un armistiţiu. Unde să se întoarcă? Familia lui s-a împrăştiat prin lume, el însuşi fiind declarat un renegat. Şi totul pentru că a crezut într-o idee… Şi un concept: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

A stat o perioadă în ţara unde mă aflu, încercând să supravieţuiască. L-a învăţat în ale bucătăriei de la un turc. Ce ironie… În munţi se sfâşiau unii pe alţii iar aici, pe un teren neutru, lucrau cot la cot.

Venea uneori la noi acasă, să intre pe net. Stătea de vorbă un pic cu cunoscuţii, cu noi, apoi adormea instantaneu. „Ca la maslu…” îmi ziceam în sinea mea. În faţa lui se înclina multă lume, înclusiv Selim, turcul. Era chemat la orice fel de problemă ivită între cei din neamul lui de parcă ar fi jucat un rol mixt, de preot, de judecător sau de bancher. Da… la el veneau toţi cei care aveau nevoie. Şi el dădea şi sfaturi, hrană, îmbrăcăminte, bani, de parcă încă mai trăia în munţi.

Mă uitam la omuleţul declarat drept „terorist” şi refuzam să cred. Eu, noi, l-am cunoscut „altfel”, învârtind cu îndemânare în cratiţele cu pilaf sau cuş-cuş, făcând kebab, bifteki, ecmek sau baclava, sucind sarmale minuscule în foi de viţă cu o răbdare infinită, tocând verze uriaşe cu o viteză greu de urmărit, cântând, dând ultimii bani din buzunar copiilor care vând mărunţişuri pe stradă.

A împărţit cu noi cuvinte, vorbe, ceai verde fierbinte dulce şi tare, mâncăruri picante şi lapte acru îndoit cu apă. Iar eu… eu le duc mai departe în cuvinte scrise. E tot ce pot să fac.

Dar lumea spune că e un terorist. Aşa o fi. NOI L-AM PRIVIT CA OM…

Ultima oară am primit veşti de la el din Belgia. Tot ce a putut să spună e că s-a hotărât să îşi refacă viaţa. Era şi timpul, căci se apropia de 40 de ani. Douăzeci de ani pentru o idee…

Nevoia de dreptate

 Îi plăcea culoarea degetelor răsfirate la soare. Atunci când îşi lipea degetele de geamul uşii de la scară, vedea ceva ce o făcea să uite de joacă. Se uita minute în şir la acea transparenţă, uşor aurie, la oasele care abia dacă se ghiceau.

Ieşise din casă în fugă. Se oprise în spatele uşilor închise, închizându-şi la rândul ei şi pleoapele. Amâna, tergiversa cât putea de mult plăcerea de a se scălda în lumina soarelui. Îi veni să râdă… La fel făcea cu aproape orice lucru. Până şi banalul ou-ochi din farfurie era mâncat cam tot aşa. Deşi îi plăcea mai mult gălbenuşul, întotdeauna mânca la început albuşul…

Joaca cu lumina soarelui care trece prin pleoape lăsa în urmă o culoare ciudată, de un roz aprins, nemaiîntâlnit până atunci cu ochii deschişi. Îi plăcea prea mult culoarea aia aurie, îi plăcea şi rozul, şi-i venea tare greu să se despartă de ele.

Şi totuşi… Printre degetele răsfirate văzu şi altceva. O altă culoare. Un roşu închis. Se uită lung la acea culoare, lăsând uşor pleoapele să se deschidă. Apoi făcu ochii mari, atât de mari cât să cuprindă acea culoare roşie. Era închisă într-o sacoşă de nylon transparentă, în forme ovale cu mici pete de verde la un capăt. Wow! Ce verde frumos!

Reuşi să se desprindă cu greu din jocul culorilor, să revină la realitate, acea realitate pe care abia începuse să o cunoască. De o întreba cineva câţi ani are, zicea cu hotărâre: „trei!”.

La „înălţimea” ei, sacoşa colorată în roşu şi verde îi ajungea exact în dreptul ochilor. Se uită la sacoşă. Mintea ei lucra cu febrilitate, încercând să facă conexiuni…

În sfârşit!!! Răsuflă uşurată… Recunoscu formele din sacoşă. Le mai văzuse undeva, în grădina lui mamaie de la ţară. Daaaar… cum se numesc?

Se blocase. Era un cuvânt prea rar folosit atât de ea cât şi de cei din jur. Îl uitase…

Frământările interioare în căutarea răspunsurilor i-au fost întrerupte. În scara blocului intră sacoşa. Îi era imposibil să-şi dezlipească ochii de la culorile din sacoşă. Auzi un glas care îi vorbea…

Cuvintele trecură pe lângă ea fără să o atingă. Apoi văzu cum sacoşa se deschise, o mână intră în ea şi scoate de acolo două forme ovale. Mâna veni până în dreptul feţei ei. Abia atunci copila îşi ridică ochii. Se uita la omul mare cu ochii la fel de ficşi ca la sacoşă. Vedea cum buzele omului se mişcă dar sunetele întârziau să ajungă la ea. Atunci omul mare apucă mâna dreaptă a copilei şi puse în palma ei cele două forme colorate scoase din sacoşă.

Copila se uită luuuung la cele aflate în palma ei. Apoi ochii i se ridicară căutând ochii omului cel mare. Apoi coborâră din nou la palmă. Şi, din nou se uita la şi în ochii omului…

Joaca ochilor a durat câteva secunde apoi omul, vădit pus în încurcătură, îşi îndoi genunchii ca să ajungă la nivelul ei. Abia atunci auzi copila cuvintele rostite… „Ce e? Ce s-a întâmplat? Am văzut că te uitai lung la sacoşă… Sunt căpşuni!”. Copila ridică şi mâna stângă. Cu degetul arătător atinse căpşunile adunate grămadă în palma făcută căuş. Buzele i se deschiseră şi vorbi:

Una pentru Fratele meu, una pentru Sora mea. ŞI EU? MIE CE ÎMI MAI RĂMÂNE?!?”

Omul cel mare se simţi brusc cuprins de o căldură înăbuşitoare. Simţi cum îi ia foc corpul şi, cu toate că în scară era răcoare, picături de transpiraţie începuseră să-i ţâşnească prin toţi porii. Coborî repede la subsol, la uşa apartamentului unde ştia că locuieşte copila. Bătu cu palma în uşă, uitând de sonerie. Bătu repede din nou, de parcă îl fugărea ceva… Uşa se deschise şi în prag apăru Mama copilei.

Se uita lung la omul din faţa ei. Încerca să înţeleagă ce a păţit vecinul de la etajul trei. Arăta speriat. Gâfâia, cu sângele urcat până la rădăcina părului… Până şi urechile îi arătau ca nişte focuri aprinse. Îşi ştergea transpiraţia întruna…

Îl întrebă ce s-a întâmplat. Omul îi arătă cu degetul copila rămasă sus, la capătul scării.

Lumina soarelui care bătea din spate o făcea să pară aproape transparentă, o formă umană minusculă, înconjurată de raze aurii. Femeia, ridică din umeri… Îl întrebă din nou pe om ce s-a întâmplat.

Abia atunci omul reuşi să vorbească. Îi ceru un castron. Femeia plecă şi îi aduse, fără să priceapă ceva. Castronul s-a umplut cu căpşuni. I l-a întins femeii fără cuvinte. S-a întors şi a plecat. S-a strecurat pe lângă copilă cu ochii în pământ. A urcat încet scările care duceau la apartamentul lui. De-atunci, ori de câte ori o vedea pe copilă o ocolea…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic

Invizibil

 Clădirea era imensă. Semăna cu o hală de lucru obişnuită. Pereţii înalţi, văruiţi simplu într-un alb-gălbui, erau luminaţi prin lumina ferestrelor aflate la înălţime.

Mi-am luat ochii de la geamuri. Era bine! Simţeam cum căldura soarelui pătrunde prin ferestrele încadrate în ramuri groase din fier, cu vopseaua sărită pe ici-colo. Era bine… Îmi plăcea şi lumina albă în care se scălda totul.

Mi-am coborât ochii şi în sală, căci abia atunci urechile mele au început să „prindă viaţă”. Mai întâi văd, abia apoi aud.

Clădirea era plină de oameni, de vârste incerte şi sexe diferite, un adevărat furnicar în mişcare. Mi-am zis: „O zi de lucru obişnuită! Ia să vedem dacă găsesc şi eu aici ceva de făcut…”.

Mă învârteam în sală, urmărind cu ochii ceva la care m-aş putea pricepe. Toate maşinăriile de-acolo semănau cu un fel de maşini de cusut, de tăiat, toate de dimensiuni relativ mici. Ciudat era că maşinile apăreau şi dispăreau fără urme de pe mesele lungi, enorm de lungi. Şi, şi mai ciudat, oamenii prea puţin băgau de seamă faptul că maşinile apăreau şi dispăreau, de parcă ele, maşinăriile, făceau parte din recuzita unui spectacol de scamatorie. Puţini erau cei care se mişcau din locul lor, iar cei care o făceau, distanţa pe care se deplasau era mică, de parcă lumea lor, a muncitorilor, e tot acolo, în acel spaţiu mic doar de câţiva metri.

Din când în când se simţea o mică înviorare în apatia generală. Auzeam cum oamenii începeau să şuşotească între ei şi începeau să se agite, fără a-şi părăsi şi locul unde se aflau. Mi-a fost imposibil să înţeleg cuvintele schimbate între ei. Vorbeau cu faţa în jos, cu mâinile lucrând în continuare fără încetare. Abia atunci am observat că cineva, un bărbat îmbrăcat într-un halat lung albastru, circula cam peste tot în sală. Apărea şi dispărea prin sală la fel ca maşinile cu care lucrau oamenii. Era înalt, cu ceafa groasă, tuns scurt, periuţă. Am încercat să-i văd şi faţa… Imposibil.

Tot timpul se afla cu spatele la mine. Îşi vedea de treaba lui, fără a acorda o atenţie prea mare la mişcările celor din jur. Din când în când se retrăgea într-un fel de birou împrovizat ad-hoc într-un colţ al halei. Se uita la nişte hârtii, nota ceva pe ele, apoi se aşeza pe scaunul simplu din faţa mesei. Cămăruţa în care se retrăgea era un fel de încăpere mică, improvizată, fără uşă de intrare. Singurele piese din mobilier din cameră erau scaunul şi biroul de care am pomenit deja şi un dulap mare, cu uşi, aşezat într-un colţ. Atât. Simplu.

L-au urmărit ceva mai mult timp să văd ce face. Era singurul care se mişca liber dintre toţi! Am văzut cum se uita atent la ce scrie pe hârtiile din faţa lui, cum scoate altele noi şi se apucă de scris pe ele. Uneori trăgea linii pe hârtii, de parcă ar fi făcut un tabel. Scria şi punea hârtiile deoparte. La un moment dat s-a ridicat şi s-a dus la dulap, deschizând o uşă. Mi-a fost imposibil să văd ce-a scos de-acolo. A îndesat ceva sub braţ şi a ieşit din încăpere.

Trecea printre mesele de lucru fără să scoată o vorbă. Uneori, se oprea în spatele vreunui om şi îi lăsa pe masă, în faţa omului, ceva. Pleca fără să se mai uite. Trecea la altul, trăgea de sub braţ acel ceva, îl lăsa şi îşi urma drumul.

L-am urmărit destul de mult timp. Apoi, mi-am dat seama că fiecare om din hală primea acel ceva, pe rând, la intervale de timp neregulate. M-am aşezat şi eu la o masă, să văd dacă primesc şi eu acel ceva. Vroiam să ştiu ce e! Dar el trecea pe lângă mine, fără să se oprească. Am schimbat locul de câteva ori. Degeaba. Până la urmă m-am uitat peste umărul cuiva care tocmai primise „pachetul”. Şi mi-a venit să râd! Erau haine! Simple, în culori terne, fără nici un pic de strălucire. M-am mai uitat la cineva să văd dacă pachetul are acelaşi conţinut pentru toată lumea. Întradevăr, hainele primite erau cam aceleaşi…

L-am urmărit din nou, în încăperea unde se retrăgea. Mă uitam la ceafă, la părul tuns scurt, care începuse să încărunţească. M-am dus cât mai aproape de el şi-am început să îi vorbesc. Am văzut cum s-a ridicat de pe scaun, cum s-a dus la dulap, a deschis uşa şi a început să caute. M-am oprit din vorbă căci ceva era ciudat. Mi-am zis: „E surd sau se preface?”. Am ridicat şi mai tare tonul. Degeaba. M-am apucat să strig la el. Degeaba. Căuta cu mâinile în dulap, fără a da semne de nici un fel că ar fi auzit ceva.

Ganditorul_de_la_HamangiaAbia atunci mi-am dat seama de realitate. Trecusem prin hală, printre oameni, fără ca cineva să mă observe. Mă aşezasem între ei şi oamenii îşi vedeau mai departe de lucru. Vorbeau între ei prin mine. Mă aşezasem în spatele unora dintre ei, atât de aproape încât mie una, mi-ar fi fost imposibil să rămân indiferentă. La fel, şi bărbatul îmbrăcat în halatul albastru, trecuse pe lângă mine fără să mă vadă.

M-am retras şi mă gândeam… Eu îi văd. Doar eu, căci pentru ei sunt invizibilă.

Şi mi-a venit să râd…

INVIZIBIL! ÎN LUMEA ASTA SUNT INVIZIBILĂ. Atunci locul meu este acolo unde sunt vizibil!

Dar râsul s-a stins în mine repede, cu mult înainte de a ieşi la suprafaţă. Începusem să înţeleg… ADEVĂRUL. Picioarele începuse să îmi tremure. M-am îndreptat către un perete şi mi-am sprijinit spatele de el. Picioarele începuseră să mi se înmoaie. M-am lăsat pe vine şi mi-am prins capul în palme…

Doar un nebun… Doar un nebun îşi poate închipui că, chiar deşi schimbă locul sau persoanele din jur, FĂCÂND ACELEAŞI LUCRURI, poate obţine rezultate diferite. Doar un nebun… „

Monica Stănescu, Salonic, Iulie 2013

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

A doua sursă de venit online

 Mi-a plăcut de mic copil să împart. Rar de tot mi-a fost frică să dau ceva. Sau de a avea tendinţa de a păstra ceva doar pentru mine. Ceva timp mi-a luat, tot de mic copil, să învăţ că „datul” se face doar din ce este al tău. Şi tot din experienţa personală am învăţat că una este să dăruieşti „material” şi alta este să dai „experienţă”. Una are valoare mică, cealaltă se ţine minte pentru că se plăteşte!

Aşa că, în articolul de faţă, împărtăşesc cu cei care citesc CUM a apărut a doua sursă de venit online. Este un venit activ, dar este!

Începutul… Cum am început?

La unele cărţi în format electronic am observat unele aspecte. O parte dintre ele puteau fi citite fără a-mi da bătăi de cap. Aspect curat, aerisit, uşor de accesat, plăcute la prima vedere. Altele mi-au dat realmente „dureri”. Lipsa diacriticilor din texte, capitole mai mult „pe ghicite”, fără a avea titluri sau/şi link-uri la capitole, etc.

Atunci mi s-a făcut ruşine… Tot mie! Am realizat că în propriul meu laptop, se găseau materiale oarecum asemănătoare. Chiar dacă existau diacriticile în texte, ele (textele) erau împrăştiate, unele dintre ele începute sau abandonate, idei întrerupte, fără cap sau fără coadă…

Făcând o comparaţie între cărţile citite şi harababura care exista (pe atunci) în propriul meu laptop, m-am uitat „urât” şi eu la mine…

Cum am eu curajul să reproşez cuiva ceva ce eu ar trebui să fac mai întâi???

Mi-am „transferat” ruşinea într-o discuţie cu cel de lângă mine. I-am transmis nevoile mele şi am trecut la „curăţenie”. A durat ceva timp până m-am învăţat să lucrez cu un program office. Mai întâi mi-am făcut o ordine relativă în ceea ce-mi aparţine şi apoi am făcut ceva practică cu o parte din eboock-urile coborâte de pe net. Unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult să le fac (cu ajutorul calculatorului) este „bibileala”, să fac ca un lucru să arate cât mai „frumos”, cu aspect plăcut, aerisit.

Îmi este greu să spun cam cât timp a durat practica asta. Era ceva făcut „din plăcere şi cu plăcere”. E cu totul altceva decât să învăţ ceva „pentru că trebuie” (ca să obţin un salariu mai bun sau să-mi păstrez jobul). Cert este că, într-o zi, m-am trezit cu un telefon. Mi s-a făcut o propunere. Mai exact, am fost întrebată dacă pot să fac o traducere în limba mea natală. Recunosc, am avut nişte ezitări la început. Din punct de vedere fizic, ezitarea m-a costat. Câteva zile am avut gâtul înţepenit. FRICA FAŢĂ DE NOU se manifestă astfel. Am zâmbit pentru că, odată ce am descoperit şi cauza, mi-a fost mult mai uşor să trec „peste”. M-am vindecat de durerea fizică DOAR trecând la treabă! Cu cât am întârziat şi am avut ezitări, cu atât persista durerea fizică.

Cu timpul am început să primesc şi alte comenzi. Cert este că, acum, după şase luni, abonamentul la telefon şi internet (şi ceva pe deasupra…) mi-l plătesc din această sursă de venit. Plătesc factura zâmbind. Cireşica de pe tort?!? Se pare că, întradevăr, făcând ce-ţi place, primeşti din partea Universului şi cireşe…

 Îi mulţumesc pe această cale celui care m-a ajutat să înţeleg anumite cauze ale durerilor: VALERIU POPA, precum şi celui care le-a făcut publice (în spatele clickului o să descoperiţi un material destul de interesant de studiat).

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

M-am împăcat cu mine…

Doamneee… E singurul cuvânt care îmi trece prin minte şi-l repet întruna, ca un automat…

După punerea în cuvinte a unui simplu experiment, concluziile pe care le-am tras, concentrarea experimentului unui articol, publicarea lui… A urmat ca un fel de explozie în lanţ. Mi-am prins capul în mâini de cât de simplu ne creăm noi înşine propriul Univers şi, mai dureros, propria noastră viaţă.

Ce am simţit în realitate? Ca un fel de răsturnare a modului de gândire personal. Şi toate astea după ce mi-am dat seama că concluziile scrise în „Exerciţiu de Iluminare 2” sunt doar o parte din răspunsurile găsite. ATUNCI atât eram capabilă să înţeleg!

În sfârşit am primit şi răspunsul la întrebarile mele în legătură cu comportamentul nihilist şi agresiv de care am dat dovadă încă din copilărie. Am fost un copil tratat cu un amestec de INDIFERENŢĂ şi URĂ.

Doamnee… Dă-mi Doamne putere, căci exploziile se ţin lanţ şi am nevoie de muuultă putere! Vremea copilăriei s-a dus, sunt un om matur capabil să i-au decizii şi să-mi asum responsabilităţi, trecutul s-a dus (şi ducă-se!), prezentul îl ştiu (acum ştiu şi de ce!), iar viitorul depinde DOAR DE MINE!

Tot ce mai pot să scriu este doar un MULŢUMESC! Mulţumesc celui care m-a îndemnat să scriu cât mai des, care m-a suportat (efectiv! 😦 ) şi lui Masaru Emoto…

Exerciţiu de Iluminare 2

Pe la finele anului 2008 am primit pe net un documentar despre apă. Dincolo de cantitatea uriaşă de informaţii care este conţinută în documentar, m-am izbit de imposibilitatea de a verifica acele concluzii! De unde laborator dotat, aparate de fotografiat performante şi multe alte condiţii absolut necesare efectuării unui experiment? Am măcinat în mine câteva zile bune ideea de a testa acele concluzii…

În scurt timp am adunat mental câteva date care m-au ajutat enorm de mult. Am revăzut documentarul şi m-am oprit doar la o secvenţă: experimentul realizat de Masaru Emoto, cel în care el a tras nişte concluzii cu mult înainte de a avea posibilitatea de a efectua experimente într-un laborator foarte bine dotat.

Care au fost informaţiile care m-au ajutat realmente? Cele adunate de-a lungul timpului!

  • Pe vremea copilăriei m-am „jucat” cu boabe de fasole puse pe un strat de vată hidrofilă umedă puse într-un borcan. Am admirat zile în şir acel spectacol, chiar dacă el (experimentul) a fost făcut într-un apartament.

  • Repetarea acelui experiment a avut loc mulţi ani mai târziu. Rezultatul a fost o dezamăgire totală. Firele crescute arătau cam anemice, în comparaţie cu cele crescute în urma experimentului din copilărie. Am revăzut de zeci de ori amintirile atunci, să văd unde am greşit. Într-un final mi-am dat seama că doar seminţele erau singurele care dau „rezultate”. În ce a constat „greşeala” mea? Seminţele folosite în copilărie proveneau de la bunica, iar cele folosite în al doilea experiment erau cumpărate, cu o capacitate de germinare foarte scăzută. Rezultatul? Fire cu aspect anemic, de un verde palid, un ritm de creştere foarte scăzut şi un ciclu de viaţă mult scurtat.

  • În următorul experiment, cel de-al treilea, am folosit trei borcane din sticlă, vată umedă şi boabe de orez. Mai exact, am pus în aplicare experimentul realizat de Masaru Emoto în documentar. Borcanele le-am aşezat afară, departe de orice fel de sursă de curent electric şi electromagnetic (antene, telefoane, televizor). Pe fiecare borcan am lipit câte o etichetă, pentru a evita… „încurcarea borcanelor”. :) Pe etichete am scris următoarele cuvinte: TE IUBESC, TE URĂSC şi INDIFERENŢĂ. De fapt, am apelat la etichete pentru a-mi reaminti ce mod de manifestare trebuie să adopt în faţa fiecărui borcan! În fiecare dimineaţă mă opream în faţa borcanelor puse la distanţă unul de altul şi MĂ MANIFESTAM conform etichetelor: „TE IUBESC”, „TE URĂSC” iar pe al treilea l-am tratat cu „INDIFERENŢĂ”. După o săptămână au început să se vadă primele rezultate. Borcanul tratat cu TE IUBESC începuse să dea semne slabe de încolţire, cel tratat cu TE URĂSC arăta ca şi cum ar vrea să încolţească dar este stopat de ceva (poate este vorba doar de imaginaţia mea, totuşi arăta ca şi cum ar suferi!) iar cel de-al treilea, cel neglijat, tratat cu INDIFERENŢĂ… deja avea un strat de mucegai deasupra.

Concluziile? Apa este un mediu excelent de transmitere a informaţiei, fiind singurul element prezent în: borcane, vată, seminţe şi… în mine însumi. Eu eram sursa principală de transmitere a informaţiei.

Din păcate, toate fotografiile realizate atunci s-au pierdut. Totuşi, acest experiment poate fi realizat de către oricine, oricând şi oriunde, în special de către cei care sunt dornici de rezultate clare şi evidente.

NOTĂ: La scurt timp după încetarea experimentului m-am trezit brusc în mijlocul nopţii de către o „străfulgerare”. Am primit un răspuns la o întrebare care începe cu un DE CE, o întrebare mai mult personală. Prin acel experiment am înţeles de ce şi cum se comportă oamenii (inclusiv eu însumi) la primirea „informaţiilor” venite din exterior, începând de pe vremea copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi până în momentul morţii corpului fizic, singurul care conţine sursa de informaţie.

Suntem singurii capabili să ne discernem informaţiile pe care le dăm, indiferent de cele primite. De noi depinde!

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise şi publicate aici sunt concluzii trase (şi) în urma experienţei personale de viaţă .

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.