Ochi care văd, urechi care aud…

O cameră grea şi încărcată cu prea multe… E ca un adevărat bazar cu lucruri,  multe dintre ele fără rost. Sunt cumpărate doar de dragul de a cumpăra!

Dulapurile sunt pline până la refuz cu haine, la fel de multe, unele dintre ele  de calitate, scumpe.

Mă uit prin jur şi caut să înţeleg ce caut eu aici, în acest bazar…

Şi-aud din dreapta un suspin. Urmează şi altele, ceva mai slabe…

Ridic mâna şi îndepărtez tot ceea e de prisos, uşa grea, din lemn masiv, încuietoarea dispare ca prin farmec. Caut să văd cine suspină atât de tare de-am auzit tocmai de-atât de departe…

Şi văd cutiile închise, pline. Ochii mei trec dincolo de tot ceea ce este de prisos şi văd realitatea.

Sunt multe chipuri triste… multe. Lacrimi. Le-am mângâiat cu vorba şi cu sufletul. Şi-am întrebat…

Şi fiecare dintre ele mi-au spus povestea lor. Sunt multe… Şi toate au fost luate cu de-a sila, fără a da decât frică şi durere-n schimb…

Povestea celor două, din cutia mică, din catifea de culoare vişinie, m-a cutremurat. Au fost făcute cu drag de cineva şi date de… nevoie. Au păstrat însă în ele atât durerea cât şi bucuria. Am suspinat când am auzit povestea celor două verighete şi-am căutat să le mângâi cât pot de mult, atât cât îmi e îngăduit.

Am plecat de-acolo fără urme. Le-am lăsat dormind…

Am plecat de-acolo şi-am luat povestea aceasta cu mine. O pun în cuvinte scrise. Sunt de şi din apă şi dau mai departe povestea…

Degeaba oamenii fricoşi şi laşi îşi ascund adevăratele sentimente şi „faţa” în nisip… În mintea lui D-zeu se află toate!
Degeaba oamenii fricoşi îi învaţă pe cei mici cu daruri, orbindu-i şi surzindu-i de ceea ce sunt, prin legi de bună-purtare şi tot felul de canoane… În mintea lui D-zeu se văd toate!
Degeaba oamenii temători îşi construiesc „castele” din bijuterii şi aur, închise în cutii de culoare bordo, beige sau vişiniu, iar multe dintre ele sunt luate cu de-a sila, fără a da nimic în schimb… Ochii lui D-zeu văd tot şi toate!
Şi obiectele plâng, la fel ca cei cărora le-au aparţinut. În curând vor lua drumul înapoi. Se duc acolo de unde au fost luate. Iar lacrimile lor se vor transforma în zâmbete… Căci D-zeu le ştie pe toate!

Salonic, 26 Octombrie 2013

Istoria este scrisă (doar) de supravieţuitori

 Pe kurdul Ahmed (dacă şi-a folosit numele real…) l-am cunoscut într-o cameră mică, mobilată în inox, gresie şi faianţă. Era aplecat peste o tavă pătrată şi întindea cu graţia unei balerine crema peste aluatul din tavă. Mişcările îi erau calme, mâna cu degetele subţiri părea antrenată într-un dans fără oprire… Era „dus” în ceea ce făcea…

Atunci când mi s-a spus că e „terorist” am început să râd. Cum putea să fie acel om „ucigător de oameni”?!? Era de înălţimea mea, slab, cu ochelari cu lentile goase. Şi totuşi, ceva mai târziu, i-am aflat povestea, mai exact am adunat câteva frânturi din vorbele puţine şi rare spuse cu mare greutate.

Era unul dintre locuitorii unei ţări inexistente pe hartă. Pe vremea când era în anul întâi la facultate s-a lăsat antrenat într-o idee, cum că doar prin război şi luptă şi-ar putea recupera ţara pierdută.

Au abandonat şcoala, el şi colegii lui de grupă, şi-au plecat în munţi la luptă, angajându-se voluntar într-un război cunoscut până atunci doar din zvonuri. Realitatea însă l-a dat cu totul peste cap. A făcut foamea, a suferit de sete, şi-a îngropat colegii unul câte unul… Prietena lui a fost dată dispărută, în realitate fiind spulberată de o grenadă.

Îmi era greu să aud cuvintele lui… Mă simţeam de parcă asistam la un film de groază. Uitasem să mai respir, să mai clipesc, îmi era imposibil să mai scot o vorbă. Trăiam atunci în anul 2011. Mi-au trebuit 2 ani ca să pot scrie, să încropesc din amintirile altuia şi ale mele ceva care să semene cu o poveste. Şi totuşi… e adevărul unui secol în care m-am născut…

A plecat din munţi atunci când s-a putut, abia când între Kurdistan şi Turcia s-a încheiat un armistiţiu. Unde să se întoarcă? Familia lui s-a împrăştiat prin lume, el însuşi fiind declarat un renegat. Şi totul pentru că a crezut într-o idee… Şi un concept: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

A stat o perioadă în ţara unde mă aflu, încercând să supravieţuiască. L-a învăţat în ale bucătăriei de la un turc. Ce ironie… În munţi se sfâşiau unii pe alţii iar aici, pe un teren neutru, lucrau cot la cot.

Venea uneori la noi acasă, să intre pe net. Stătea de vorbă un pic cu cunoscuţii, cu noi, apoi adormea instantaneu. „Ca la maslu…” îmi ziceam în sinea mea. În faţa lui se înclina multă lume, înclusiv Selim, turcul. Era chemat la orice fel de problemă ivită între cei din neamul lui de parcă ar fi jucat un rol mixt, de preot, de judecător sau de bancher. Da… la el veneau toţi cei care aveau nevoie. Şi el dădea şi sfaturi, hrană, îmbrăcăminte, bani, de parcă încă mai trăia în munţi.

Mă uitam la omuleţul declarat drept „terorist” şi refuzam să cred. Eu, noi, l-am cunoscut „altfel”, învârtind cu îndemânare în cratiţele cu pilaf sau cuş-cuş, făcând kebab, bifteki, ecmek sau baclava, sucind sarmale minuscule în foi de viţă cu o răbdare infinită, tocând verze uriaşe cu o viteză greu de urmărit, cântând, dând ultimii bani din buzunar copiilor care vând mărunţişuri pe stradă.

A împărţit cu noi cuvinte, vorbe, ceai verde fierbinte dulce şi tare, mâncăruri picante şi lapte acru îndoit cu apă. Iar eu… eu le duc mai departe în cuvinte scrise. E tot ce pot să fac.

Dar lumea spune că e un terorist. Aşa o fi. NOI L-AM PRIVIT CA OM…

Ultima oară am primit veşti de la el din Belgia. Tot ce a putut să spună e că s-a hotărât să îşi refacă viaţa. Era şi timpul, căci se apropia de 40 de ani. Douăzeci de ani pentru o idee…

Nevoia de dreptate

 Îi plăcea culoarea degetelor răsfirate la soare. Atunci când îşi lipea degetele de geamul uşii de la scară, vedea ceva ce o făcea să uite de joacă. Se uita minute în şir la acea transparenţă, uşor aurie, la oasele care abia dacă se ghiceau.

Ieşise din casă în fugă. Se oprise în spatele uşilor închise, închizându-şi la rândul ei şi pleoapele. Amâna, tergiversa cât putea de mult plăcerea de a se scălda în lumina soarelui. Îi veni să râdă… La fel făcea cu aproape orice lucru. Până şi banalul ou-ochi din farfurie era mâncat cam tot aşa. Deşi îi plăcea mai mult gălbenuşul, întotdeauna mânca la început albuşul…

Joaca cu lumina soarelui care trece prin pleoape lăsa în urmă o culoare ciudată, de un roz aprins, nemaiîntâlnit până atunci cu ochii deschişi. Îi plăcea prea mult culoarea aia aurie, îi plăcea şi rozul, şi-i venea tare greu să se despartă de ele.

Şi totuşi… Printre degetele răsfirate văzu şi altceva. O altă culoare. Un roşu închis. Se uită lung la acea culoare, lăsând uşor pleoapele să se deschidă. Apoi făcu ochii mari, atât de mari cât să cuprindă acea culoare roşie. Era închisă într-o sacoşă de nylon transparentă, în forme ovale cu mici pete de verde la un capăt. Wow! Ce verde frumos!

Reuşi să se desprindă cu greu din jocul culorilor, să revină la realitate, acea realitate pe care abia începuse să o cunoască. De o întreba cineva câţi ani are, zicea cu hotărâre: „trei!”.

La „înălţimea” ei, sacoşa colorată în roşu şi verde îi ajungea exact în dreptul ochilor. Se uită la sacoşă. Mintea ei lucra cu febrilitate, încercând să facă conexiuni…

În sfârşit!!! Răsuflă uşurată… Recunoscu formele din sacoşă. Le mai văzuse undeva, în grădina lui mamaie de la ţară. Daaaar… cum se numesc?

Se blocase. Era un cuvânt prea rar folosit atât de ea cât şi de cei din jur. Îl uitase…

Frământările interioare în căutarea răspunsurilor i-au fost întrerupte. În scara blocului intră sacoşa. Îi era imposibil să-şi dezlipească ochii de la culorile din sacoşă. Auzi un glas care îi vorbea…

Cuvintele trecură pe lângă ea fără să o atingă. Apoi văzu cum sacoşa se deschise, o mână intră în ea şi scoate de acolo două forme ovale. Mâna veni până în dreptul feţei ei. Abia atunci copila îşi ridică ochii. Se uita la omul mare cu ochii la fel de ficşi ca la sacoşă. Vedea cum buzele omului se mişcă dar sunetele întârziau să ajungă la ea. Atunci omul mare apucă mâna dreaptă a copilei şi puse în palma ei cele două forme colorate scoase din sacoşă.

Copila se uită luuuung la cele aflate în palma ei. Apoi ochii i se ridicară căutând ochii omului cel mare. Apoi coborâră din nou la palmă. Şi, din nou se uita la şi în ochii omului…

Joaca ochilor a durat câteva secunde apoi omul, vădit pus în încurcătură, îşi îndoi genunchii ca să ajungă la nivelul ei. Abia atunci auzi copila cuvintele rostite… „Ce e? Ce s-a întâmplat? Am văzut că te uitai lung la sacoşă… Sunt căpşuni!”. Copila ridică şi mâna stângă. Cu degetul arătător atinse căpşunile adunate grămadă în palma făcută căuş. Buzele i se deschiseră şi vorbi:

„Una pentru Fratele meu, una pentru Sora mea. ŞI EU? MIE CE ÎMI MAI RĂMÂNE?!?”

Omul cel mare se simţi brusc cuprins de o căldură înăbuşitoare. Simţi cum îi ia foc corpul şi, cu toate că în scară era răcoare, picături de transpiraţie începuseră să-i ţâşnească prin toţi porii. Coborî repede la subsol, la uşa apartamentului unde ştia că locuieşte copila. Bătu cu palma în uşă, uitând de sonerie. Bătu repede din nou, de parcă îl fugărea ceva… Uşa se deschise şi în prag apăru Mama copilei.

Se uita lung la omul din faţa ei. Încerca să înţeleagă ce a păţit vecinul de la etajul trei. Arăta speriat. Gâfâia, cu sângele urcat până la rădăcina părului… Până şi urechile îi arătau ca nişte focuri aprinse. Îşi ştergea transpiraţia întruna…

Îl întrebă ce s-a întâmplat. Omul îi arătă cu degetul copila rămasă sus, la capătul scării.

Lumina soarelui care bătea din spate o făcea să pară aproape transparentă, o formă umană minusculă, înconjurată de raze aurii. Femeia, ridică din umeri… Îl întrebă din nou pe om ce s-a întâmplat.

Abia atunci omul reuşi să vorbească. Îi ceru un castron. Femeia plecă şi îi aduse, fără să priceapă ceva. Castronul s-a umplut cu căpşuni. I l-a întins femeii fără cuvinte. S-a întors şi a plecat. S-a strecurat pe lângă copilă cu ochii în pământ. A urcat încet scările care duceau la apartamentul lui. De-atunci, ori de câte ori o vedea pe copilă o ocolea…

Monica Stănescu, Iulie 2013, Salonic

Invizibil

 Clădirea era imensă. Semăna cu o hală de lucru obişnuită. Pereţii înalţi, văruiţi simplu într-un alb-gălbui, erau luminaţi prin lumina ferestrelor aflate la înălţime.

Mi-am luat ochii de la geamuri. Era bine! Simţeam cum căldura soarelui pătrunde prin ferestrele încadrate în ramuri groase din fier, cu vopseaua sărită pe ici-colo. Era bine… Îmi plăcea şi lumina albă în care se scălda totul.

Mi-am coborât ochii şi în sală, căci abia atunci urechile mele au început să „prindă viaţă”. Mai întâi văd, abia apoi aud.

Clădirea era plină de oameni, de vârste incerte şi sexe diferite, un adevărat furnicar în mişcare. Mi-am zis: „O zi de lucru obişnuită! Ia să vedem dacă găsesc şi eu aici ceva de făcut…”.

Mă învârteam în sală, urmărind cu ochii ceva la care m-aş putea pricepe. Toate maşinăriile de-acolo semănau cu un fel de maşini de cusut, de tăiat, toate de dimensiuni relativ mici. Ciudat era că maşinile apăreau şi dispăreau fără urme de pe mesele lungi, enorm de lungi. Şi, şi mai ciudat, oamenii prea puţin băgau de seamă faptul că maşinile apăreau şi dispăreau, de parcă ele, maşinăriile, făceau parte din recuzita unui spectacol de scamatorie. Puţini erau cei care se mişcau din locul lor, iar cei care o făceau, distanţa pe care se deplasau era mică, de parcă lumea lor, a muncitorilor, e tot acolo, în acel spaţiu mic doar de câţiva metri.

Din când în când se simţea o mică înviorare în apatia generală. Auzeam cum oamenii începeau să şuşotească între ei şi începeau să se agite, fără a-şi părăsi şi locul unde se aflau. Mi-a fost imposibil să înţeleg cuvintele schimbate între ei. Vorbeau cu faţa în jos, cu mâinile lucrând în continuare fără încetare. Abia atunci am observat că cineva, un bărbat îmbrăcat într-un halat lung albastru, circula cam peste tot în sală. Apărea şi dispărea prin sală la fel ca maşinile cu care lucrau oamenii. Era înalt, cu ceafa groasă, tuns scurt, periuţă. Am încercat să-i văd şi faţa… Imposibil.

Tot timpul se afla cu spatele la mine. Îşi vedea de treaba lui, fără a acorda o atenţie prea mare la mişcările celor din jur. Din când în când se retrăgea într-un fel de birou împrovizat ad-hoc într-un colţ al halei. Se uita la nişte hârtii, nota ceva pe ele, apoi se aşeza pe scaunul simplu din faţa mesei. Cămăruţa în care se retrăgea era un fel de încăpere mică, improvizată, fără uşă de intrare. Singurele piese din mobilier din cameră erau scaunul şi biroul de care am pomenit deja şi un dulap mare, cu uşi, aşezat într-un colţ. Atât. Simplu.

L-au urmărit ceva mai mult timp să văd ce face. Era singurul care se mişca liber dintre toţi! Am văzut cum se uita atent la ce scrie pe hârtiile din faţa lui, cum scoate altele noi şi se apucă de scris pe ele. Uneori trăgea linii pe hârtii, de parcă ar fi făcut un tabel. Scria şi punea hârtiile deoparte. La un moment dat s-a ridicat şi s-a dus la dulap, deschizând o uşă. Mi-a fost imposibil să văd ce-a scos de-acolo. A îndesat ceva sub braţ şi a ieşit din încăpere.

Trecea printre mesele de lucru fără să scoată o vorbă. Uneori, se oprea în spatele vreunui om şi îi lăsa pe masă, în faţa omului, ceva. Pleca fără să se mai uite. Trecea la altul, trăgea de sub braţ acel ceva, îl lăsa şi îşi urma drumul.

L-am urmărit destul de mult timp. Apoi, mi-am dat seama că fiecare om din hală primea acel ceva, pe rând, la intervale de timp neregulate. M-am aşezat şi eu la o masă, să văd dacă primesc şi eu acel ceva. Vroiam să ştiu ce e! Dar el trecea pe lângă mine, fără să se oprească. Am schimbat locul de câteva ori. Degeaba. Până la urmă m-am uitat peste umărul cuiva care tocmai primise „pachetul”. Şi mi-a venit să râd! Erau haine! Simple, în culori terne, fără nici un pic de strălucire. M-am mai uitat la cineva să văd dacă pachetul are acelaşi conţinut pentru toată lumea. Întradevăr, hainele primite erau cam aceleaşi…

L-am urmărit din nou, în încăperea unde se retrăgea. Mă uitam la ceafă, la părul tuns scurt, care începuse să încărunţească. M-am dus cât mai aproape de el şi-am început să îi vorbesc. Am văzut cum s-a ridicat de pe scaun, cum s-a dus la dulap, a deschis uşa şi a început să caute. M-am oprit din vorbă căci ceva era ciudat. Mi-am zis: „E surd sau se preface?”. Am ridicat şi mai tare tonul. Degeaba. M-am apucat să strig la el. Degeaba. Căuta cu mâinile în dulap, fără a da semne de nici un fel că ar fi auzit ceva.

Abia atunci mi-am dat seama de realitate. Trecusem prin hală, printre oameni, fără ca cineva să mă observe. Mă aşezasem între ei şi oamenii îşi vedeau mai departe de lucru. Vorbeau între ei prin mine. Mă aşezasem în spatele unora dintre ei, atât de aproape încât mie una, mi-ar fi fost imposibil să rămân indiferentă. La fel, şi bărbatul îmbrăcat în halatul albastru, trecuse pe lângă mine fără să mă vadă.

M-am retras şi mă gândeam… Eu îi văd. Doar eu, căci pentru ei sunt invizibilă.

Şi mi-a venit să râd…

INVIZIBIL! ÎN LUMEA ASTA SUNT INVIZIBILĂ. Atunci locul meu este acolo unde sunt vizibil!

Dar râsul s-a stins în mine repede, cu mult înainte de a ieşi la suprafaţă. Începusem să înţeleg… ADEVĂRUL. Picioarele începuse să îmi tremure. M-am îndreptat către un perete şi mi-am sprijinit spatele de el. Picioarele începuseră să mi se înmoaie. M-am lăsat pe vine şi mi-am prins capul în palme…

„Doar un nebun… Doar un nebun îşi poate închipui că, chiar de–şi schimbă locul sau persoanele din jur, FĂCÂND ACELEAŞI LUCRURI, poate obţine rezultate diferite. Doar un nebun… „

Monica Stănescu, Salonic, Iulie 2013

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

A doua sursă de venit online

 Mi-a plăcut de mic copil să împart. Rar de tot mi-a fost frică să dau ceva. Sau de a avea tendinţa de a păstra ceva doar pentru mine. Ceva timp mi-a luat, tot de mic copil, să învăţ că „datul” se face doar din ce este al tău. Şi tot din experienţa personală am învăţat că una este să dăruieşti „material” şi alta este să dai „experienţă”. Una are valoare mică, cealaltă se ţine minte pentru că se plăteşte!

Aşa că, în articolul de faţă, împărtăşesc cu cei care citesc CUM a apărut a doua sursă de venit online. Este un venit activ, dar este!

Începutul… Cum am început?

La unele cărţi în format electronic am observat unele aspecte. O parte dintre ele puteau fi citite fără a-mi da bătăi de cap. Aspect curat, aerisit, uşor de accesat, plăcute la prima vedere. Altele mi-au dat realmente „dureri”. Lipsa diacriticilor din texte, capitole mai mult „pe ghicite”, fără a avea titluri sau/şi link-uri la capitole, etc.

Atunci mi s-a făcut ruşine… Tot mie! Am realizat că în propriul meu laptop, se găseau materiale oarecum asemănătoare. Chiar dacă existau diacriticile în texte, ele (textele) erau împrăştiate, unele dintre ele începute sau abandonate, idei întrerupte, fără cap sau fără coadă…

Făcând o comparaţie între cărţile citite şi harababura care exista (pe atunci) în propriul meu laptop, m-am uitat „urât” şi eu la mine…

Cum am eu curajul să reproşez cuiva ceva ce eu ar trebui să fac mai întâi???

Mi-am „transferat” ruşinea într-o discuţie cu cel de lângă mine. I-am transmis nevoile mele şi am trecut la „curăţenie”. A durat ceva timp până m-am învăţat să lucrez cu un program office. Mai întâi mi-am făcut o ordine relativă în ceea ce-mi aparţine şi apoi am făcut ceva practică cu o parte din eboock-urile coborâte de pe net. Unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult să le fac (cu ajutorul calculatorului) este „bibileala”, să fac ca un lucru să arate cât mai „frumos”, cu aspect plăcut, aerisit.

Îmi este greu să spun cam cât timp a durat practica asta. Era ceva făcut „din plăcere şi cu plăcere”. E cu totul altceva decât să învăţ ceva „pentru că trebuie” (ca să obţin un salariu mai bun sau să-mi păstrez jobul). Cert este că, într-o zi, m-am trezit cu un telefon. Mi s-a făcut o propunere. Mai exact, am fost întrebată dacă pot să fac o traducere în limba mea natală. Recunosc, am avut nişte ezitări la început. Din punct de vedere fizic, ezitarea m-a costat. Câteva zile am avut gâtul înţepenit. FRICA FAŢĂ DE NOU se manifestă astfel. Am zâmbit pentru că, odată ce am descoperit şi cauza, mi-a fost mult mai uşor să trec „peste”. M-am vindecat de durerea fizică DOAR trecând la treabă! Cu cât am întârziat şi am avut ezitări, cu atât persista durerea fizică.

Cu timpul am început să primesc şi alte comenzi. Cert este că, acum, după şase luni, abonamentul la telefon şi internet (şi ceva pe deasupra…) mi-l plătesc din această sursă de venit. Plătesc factura zâmbind. Cireşica de pe tort?!? Se pare că, întradevăr, făcând ce-ţi place, primeşti din partea Universului şi cireşe…

 Îi mulţumesc pe această cale celui care m-a ajutat să înţeleg anumite cauze ale durerilor: VALERIU POPA, precum şi celui care le-a făcut publice (în spatele clickului o să descoperiţi un material destul de interesant de studiat).

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise aici se datorează experienţei de viaţă personale.

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

M-am împăcat cu mine…

Doamneee… E singurul cuvânt care îmi trece prin minte şi-l repet întruna, ca un automat…

După punerea în cuvinte a unui simplu experiment, concluziile pe care le-am tras, concentrarea experimentului unui articol, publicarea lui… A urmat ca un fel de explozie în lanţ. Mi-am prins capul în mâini de cât de simplu ne creăm noi înşine propriul Univers şi, mai dureros, propria noastră viaţă.

Ce am simţit în realitate? Ca un fel de răsturnare a modului de gândire personal. Şi toate astea după ce mi-am dat seama că concluziile scrise în „Exerciţiu de Iluminare 2” sunt doar o parte din răspunsurile găsite. ATUNCI atât eram capabilă să înţeleg!

În sfârşit am primit şi răspunsul la întrebarile mele în legătură cu comportamentul nihilist şi agresiv de care am dat dovadă încă din copilărie. Am fost un copil tratat cu un amestec de INDIFERENŢĂ şi URĂ.

Doamnee… Dă-mi Doamne putere, căci exploziile se ţin lanţ şi am nevoie de muuultă putere! Vremea copilăriei s-a dus, sunt un om matur capabil să i-au decizii şi să-mi asum responsabilităţi, trecutul s-a dus (şi ducă-se!), prezentul îl ştiu (acum ştiu şi de ce!), iar viitorul depinde DOAR DE MINE!

Tot ce mai pot să scriu este doar un MULŢUMESC! Mulţumesc celui care m-a îndemnat să scriu cât mai des, care m-a suportat (efectiv! 😦 ) şi lui Masaru Emoto…

Exerciţiu de Iluminare 2

Pe la finele anului 2008 am primit pe net un documentar despre apă. Dincolo de cantitatea uriaşă de informaţii care este conţinută în documentar, m-am izbit de imposibilitatea de a verifica acele concluzii! De unde laborator dotat, aparate de fotografiat performante şi multe alte condiţii absolut necesare efectuării unui experiment? Am măcinat în mine câteva zile bune ideea de a testa acele concluzii…

În scurt timp am adunat mental câteva date care m-au ajutat enorm de mult. Am revăzut documentarul şi m-am oprit doar la o secvenţă: experimentul realizat de Masaru Emoto, cel în care el a tras nişte concluzii cu mult înainte de a avea posibilitatea de a efectua experimente într-un laborator foarte bine dotat.

Care au fost informaţiile care m-au ajutat realmente? Cele adunate de-a lungul timpului!

• Pe vremea copilăriei m-am „jucat” cu boabe de fasole puse pe un strat de vată hidrofilă umedă puse într-un borcan. Am admirat zile în şir acel spectacol, chiar dacă el (experimentul) a fost făcut într-un apartament.

• Repetarea acelui experiment a avut loc mulţi ani mai târziu. Rezultatul a fost o dezamăgire totală. Firele crescute arătau cam anemice, în comparaţie cu cele crescute în urma experimentului din copilărie. Am revăzut de zeci de ori amintirile atunci, să văd unde am greşit. Într-un final mi-am dat seama că doar seminţele erau singurele care dau „rezultate”. În ce a constat „greşeala” mea? Seminţele folosite în copilărie proveneau de la bunica, iar cele folosite în al doilea experiment erau cumpărate, cu o capacitate de germinare foarte scăzută. Rezultatul? Fire cu aspect anemic, de un verde palid, un ritm de creştere foarte scăzut şi un ciclu de viaţă mult scurtat.

• În următorul experiment, cel de-al treilea, am folosit trei borcane din sticlă, vată umedă şi boabe de orez. Mai exact, am pus în aplicare experimentul realizat de Masaru Emoto în documentar. Borcanele le-am aşezat afară, departe de orice fel de sursă de curent electric şi electromagnetic (antene, telefoane, televizor). Pe fiecare borcan am lipit câte o etichetă, pentru a evita… „încurcarea borcanelor”. :) Pe etichete am scris următoarele cuvinte: TE IUBESC, TE URĂSC şi INDIFERENŢĂ. De fapt, am apelat la etichete pentru a-mi reaminti ce mod de manifestare trebuie să adopt în faţa fiecărui borcan! În fiecare dimineaţă mă opream în faţa borcanelor puse la distanţă unul de altul şi MĂ MANIFESTAM conform etichetelor: „TE IUBESC”, „TE URĂSC” iar pe al treilea l-am tratat cu „INDIFERENŢĂ”. După o săptămână au început să se vadă primele rezultate. Borcanul tratat cu TE IUBESC începuse să dea semne slabe de încolţire, cel tratat cu TE URĂSC arăta ca şi cum ar vrea să încolţească dar este stopat de ceva (poate este vorba doar de imaginaţia mea, totuşi arăta ca şi cum ar suferi!) iar cel de-al treilea, cel neglijat, tratat cu INDIFERENŢĂ… deja avea un strat de mucegai deasupra.

Concluziile? Apa este un mediu excelent de transmitere a informaţiei, fiind singurul element prezent în: borcane, vată, seminţe şi… în mine însumi. Eu eram sursa principală de transmitere a informaţiei.

Din păcate, toate fotografiile realizate atunci s-au pierdut. Totuşi, acest experiment poate fi realizat de către oricine, oricând şi oriunde, în special de către cei care sunt dornici de rezultate clare şi evidente.

NOTĂ: La scurt timp după încetarea experimentului m-am trezit brusc în mijlocul nopţii de către o „străfulgerare”. Am primit un răspuns la o întrebare care începe cu un DE CE, o întrebare mai mult personală. Prin acel experiment am înţeles de ce şi cum se comportă oamenii (inclusiv eu însumi) la primirea „informaţiilor” venite din exterior, începând de pe vremea copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi până în momentul morţii corpului fizic, singurul care conţine sursa de informaţie.

Suntem singurii capabili să ne discernem informaţiile pe care le dăm, indiferent de cele primite. De noi depinde!

Toate materialele publicate în categoria MTPS conţin opiniile personale actuale şi fac parte din programul Mentorat Terapia Prin Scris.

Mare majoritate a concluziilor scrise şi publicate aici sunt concluzii trase (şi) în urma experienţei personale de viaţă .

Opiniile personale mi le pot schimba şi îmi rezerv acest drept pentru simplul fapt că mai sunt, încă, în viaţă.

Mulţumesc pe această cale Universului şi celui care m-a îndemnat să-mi aştern gândurile şi experienţa în cuvinte şi să le fac publice.

Leapşa… de experienţă

 M-am trezit cu o leapşă venită din Virtualia. Să scriu ceva legat de experienţă. Am adunat atât de multă în mine încât mi-ar trebui ani de zile să scriu despre averea adunată pe hardul personal.

Mă opresc la o experienţă mai recentă, căci dacă las să treacă şi asta fără a pune în cuvinte, s-ar putea să „fugă”, să-mi amintesc de ea cine ştie când.

O experienţă stranie. Priveam un grafic. Linii, puncte, cifre. Încercam să trec dincolo de acele semne grafice, să înţeleg ce-i dincolo. Desenul cuprindea în el o viaţă de om. Un alt fel de om. Poţi pune viaţa unui om într-un grafic? Depinde de cât de… OM eşti… Priveam graficul lui Mircea Eliade.

Liniile drepte au început să tremure, să devine neclare. Cele care uneau punctele au început să se curbeze, să prindă viaţă. În faţa mea a apărut un „μ”. Era clar, bine conturat. Era viu. Striga parcă la mine „Hei! Sunt aici! Mă vezi? Ce poţi să spui tu despre mine?”.

Mă uitam la acea literă formată clar în grafic. Din ea ieşeau linii întrerupte, terminate cu alte caractere scrise, de astă dată cifre: 10, 20, 30, 40, 50, 60 şi 70. Liniile întrerupte îl ţineau pe „ μ” legat de pământ, de bază, deşi îmi arăta clar că tendinţa lui era să zboare… Unde?!? Mai erau şi alte linii întrerupte care îl ţineau „bine de tot” legat. De data asta erau notate la capete cu: 1, 2, 3…. până la 9. Nouă niveluri de ascensiune, nouă planuri la care putem ajunge. Atât se poate.

Cum poţi să descrii viaţa unui om văzută în linii şi în cifre şi transformată în cuvinte, fără a fi OM? Experienţa de a fi om… Se învaţă!

Învăţ să mă dezvăţ. Învăţ să-mi pun în cuvinte omenia. Învăţ să-mi folosesc conştiinţa în tot ceea ce gândesc, spun şi scriu. Mă dezvăţ ca să pot învăţa. Uneori merge mai repede, alteori mai greu. Mă dezvăţ să gândesc oamenii doar cu mintea sau doar cu inima. Învăţ să-mi curbez gândurile şi să le colorez cu suflet. Învăţ să-mi colorez cât mai frumos propria-mi viaţă…

Schimbarea

– continuare din articolul precedent –

Mă schimbasem. Devenisem o altă persoană. Interiorul meu devenise cu totul altul. Corespundea foarte puţin cu lumea în care trăiam atunci. Mult timp am crezut, m-am amăgit mai exact, că acea persoană mi-ar fi dat ceva care era străin de mine şi că eu am primit acel ceva fără să îmi dau seama. Apoi mi-am dat seama, am conştientizat mai exact, cu ajutorul scrisului că schimbarea s-a petrecut doar cu mine şi că doar decizia luată a fost cea care a produs schimbarea. Schimbarea s-a produs în urma luării unei decizii complexe, un vector compus dintre ce îmi spunea atât mintea, cât şi inima. Trupul era singurul capabil să se mişte, aşa că m-am mişcat în direcţia deciziei luate fără a avea nici un fel de ezitare sau de regret. EU eram cea care se schimbase! Totul începuse să se schimbe în jurul meu, chiar dacă aparent, doar aparent, aveau aceeaşi formă. Începusem să le văd altfel, dintr-un unghi cu totul nou… Schimbarea înseamnă trecerea într-o altă realitate!

Mă opresc aici cu exemplul dat. Încerc să fac un fel de sumar a ceea ce înseamnă schimbare. Schimbarea se petrece oricum, este un fenomen natural, aşa cum e natural pentru un corp fizic să crească. Fenomenul în sine se petrece într-un ritm lent, foarte lent, aproape insesizabil, aşa cum creşte aproape insesizabil propriul tău păr sau propriile tale unghii. Uneori le laşi să crească, alteori decizi să le tai pentru că încep să te incomodeze prin mărimea lor. Atunci când eşti mic ţi le taie altcineva, cu timpul vine un moment când trebuie să ţi le mai tai şi singur. 🙂 Singura modalitate de a trece în altă realitate este factorul decizional. În cazul în care sunt implicate mai multe persoane, atunci te uiţi şi la ei, căci de te gândeşti doar la tine atunci schimbarea va fi valabilă doar pentru tine. Şi ea este o iluzie, căci în realitate baţi pasul pe loc…

Spuneam la început despre lucrurile care se schimbă şi lucrurile care rămân la fel. Rămăsesem într-un fel de stare în care ajunsesem să îmi notez aproape orice, căci efortul la care mă supusesem (de bună voie şi nesilită de nimeni) era cumplit de mare. În plus, pe o bună perioadă de timp am avut parte de nişte fenomene stranii, care sunt catalogate ca făcând parte din categoria fenomenelor aşa-zis paranormale. Am căutat, prin scris, să văd, să conştientizez, ŞI lucrurile care au rămas aceleaşi. Căutam ceva raţional, clar, cert, care să îmi dea ideea de stabilitate în acel „no men land” de o culoare ternă, ceţoasă, în care intrasem. Căutam ceva, fără să ştiu ce, ceva care să semene cu o luminiţă spre care să mă îndrept. Cineva mi-a dat o sugestie: educaţia. Era un termen prea vag. Orice mişcare implicată în direcţia respectivă ar fi însemnat o multitudine de mici mişcări. Era prea mult de gândit pentru mine!

Tot prin scris am mai conştientizat că mai există ceva stabil în viaţă. Dacă un trup se poate schimba, la fel o mentalitate, persoanele din jur… totul sau aproape totul se poate schimba. Cu ani în urmă am făcut o remarcă cu o tentă umoristică legată de schimbare. Într-un schimb de replici de pe net, am afirmat că singurul lucru valabil şi cert pe care îl mai am sub posesiune pe lumea asta este certificatul de naştere! Doamne, cât de oarbă am putut să fiu… Data naşterii! Era singurul lucru stabil din viaţa unui om! Universul îmi arăta calea pe care să merg şi eu am fost oarbă la semnele date de el. Aşa am ajuns să răscolesc după cărţile de numerologie… Dar despre asta altădată. 🙂

Schimbarea

Motto: „ Dă-mi Doamne puterea dea a accepta lucrurile pe care îmi este imposibil să le schimb, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”

Cuvintele de mai sus mai întâi le-am auzit apoi am căutat să mi le notez ca să le ţin minte. Pe net le-am găsit dar lipsea şi numele autorului, prin urmare le-am scris aici pentru că o vorbă înţeleaptă se merită a fi repetată de mai multe ori, chiar dacă înţelepciunea scrisă se întâlneşte pe mai multe situri. Valoarea înţelepciunii creşte aşa cum creşte bulgărele de zăpadă dat de-a dura… La început e mic, apoi, cu câte se rostogoleşte (circulă, adună) devine din ce în ce mai mare ca dimensiune.

Mi-ar place să ştiu cui aparţin aceste cuvinte. Cel care a scris aceste cuvinte merită să-i fie pomenit şi numele odată cu vorbele. Ar fi echivalentul unei lumânări aprinse şi destinată cuiva, aşa cum în tradiţie aprindem lumânări reale şi, odată cu acest gest, pomenim numele cuiva, fie că acea persoană mai este încă în viaţă, fie că ea a trecut deja într-o altă lume.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg care este valoarea adevărată, cea reală, a schimbării. Şi mai greu mi-a fost să înţeleg că schimbarea începe din interiorul meu şi că este ceva absolut natural.

Unele lucruri se schimbă, altele rămân. Ca om, am căutat să aflu nişte răspunsuri la multitudinea de întrebări care recug din şi de la schimbare. De ce este necesară schimbarea? Care sunt lucrurile care se schimbă şi care sunt cele care rămân la fel? Este posibilă aflarea acelei schimbări dinainte de a se petrece? Poate fi schimbarea totală? Întradevăr, sunt o mulţime de întrebări. Răspunsul la unele dintre ele le-am găsit pe rând, căci chiar dacă m-am schimbat mult de-a lungul timpului, înţelegerea mea s-a produs treptat, aşa cum şi un trup creşte încet şi cu multă răbdare.

Pomeneam în articolul „Păcat” despre păcatul pe care consider a fi capital. Am mai întâlnit această opinie doar într-o singură carte scrisă de S.N. Lazarev. Uciderea iubirii poate avea o multitudine de forme de manifestare. Ucizi când te opreşti să mai faci ceva, pentru că acel lucru începe să se potrivească mai puţin sau chiar deloc cu vibraţia ta interioară. Am să pomenesc aici doar un simplu exemplu din viaţa mea personală. Mă legasem de cineva, o persoană oarecare zic eu, implicându-mi şi emoţiile. Pentru că acea persoană avea un alt mod de gândire şi de comportament, ceva mai diferit decât modul meu de gândire, am decis să caut un rost la continuarea unei astfel de relaţie. Pentru că mă implicasem ceva mai mult decât mi-am propus iniţial, decizia am luat-o greu, ca în orice caz în care te desparţi de lucrurile sau persoanele care îţi sunt dragi. Pentru a lua o decizie am privit totul ca pe o imagine de ansamblu, în care fiecare personaj implicat avea locul său, rolul său. Mi-am pus şi persoana mea acolo. Mi-am dat seama că o continuare a acestei relaţii ar fi produs o mulţime de perturbaţii în viaţa mai multor persoane. O încetare ar fi adus viaţa lor pe un făgaş pe care porniseră deja, ori eu, cea din imagine, mă aflam la o intersecţie. Unde merg? Încotro mă îndrept? Care este decizia cea mai potrivită şi care să fie cea înţeleaptă pentru toată lumea? Era ceva cu totul nou pentru mine… Era pentru prima oară când mă gândeam la noi, ca o mică comunitate, eu ca om cu familie, eu ca persoană fizică. Decizia luată a fost întreruperea relaţiei. Dacă puteam vedea care e făgaşul celorlalte persoane, al meu într-o astfel de relaţie s-a dovedit a fi fără sens sau un final cert. A trebuit să merg mai departe!

De foarte multe ori în viaţă am fost forţată să fac lucruri care îmi displac. Dar le-am făcut, creând astfel iluzia că dacă fac acel lucru obţin ceva, chiar dacă acel ceva e un cuvânt fără o formă materializată. Pot da câteva exemple aici… Se poate da o formă liniştii? Sau unui sentiment anume? Tot ce se poate face este să descrii acel cuvânt prin folosirea cuvintelor, a culorilor sau a sunetelor. Pentru că acele lucruri făcute cu forţa mi-au displăcut, ce mi-a displăcut cel mai tare a fost ideea de a forţa, de a obliga. Prin urmare, am lăsat şi cealaltă persoană să decidă fără a comunica şi decizia mea. M-am comportat normal, ascunzându-mi adevărata stare interioară. Şi se pare că am reuşit destul de bine acest rol… Urmarea? I-am respectat decizia pentru că ea corespundea cu peste 50% cu decizia mea, inclusiv argumentele spuse. Am pornit pe acel drum fără să mă uit prea mult înapoi. Sufletul îmi era făcut bucăţi dar viaţa merge înainte pentru toată lumea. Ştiam deja că trecerea timpului este un medicament destul de bun pentru vindecarea, alinarea, unor astfel de răni…

-va urma-