Creatorul IV

Am ales o altă cale, cea a autovindecării. Am pus în cuvinte o mică parte din propria mea viață, deciziile pe care le-am luat, gândurile pe care le-am avut. Și pe măsură ce le-am lăsat să iasă la lumină, ele au început să se estompeze. La fel ca atunci când înmoi o pensulă într-o culoare și începi să desenezi. Apoi, pentru a schimba culoarea, speli pensula, eventual o poți schimba, doar tu poți hotărî „instrumentul” care te ajută și ce „culoare” preferi.

Din egoism alegem de multe ori să „ascundem” durerea. Considerăm că așa, ascunsă, va muri odată cu noi. Greșeală! Bagajul nostru este preluat de generațiile următoare. Lor le lăsăm „șansa” de a găsi soluțiile la durerile noastre. Cu timpul, scriind, vei găsi persoane care au și ele durerile lor, de cele mai multe ori ele sunt foarte asemănătoare cu propriile tale probleme. Doar tratând cu respect și bun simț, colaborând, punând experiența ta alături de a altora, veți găsi soluții; VOM găsi soluții! Împreună!

Gândește bine înainte de a scrie ceva ce poate provoca o rană. A fost un timp în care, chiar dacă descopeream adevărata cauză și știam soluția, am greșit prin grabă. Diplomația este un lucru care mi-a luat ceva timp… În tot acest timp, am făcut ceea ce se numește „autoeducație”. Doar așa poți conștientiza ceea ce simți. Ești furios? Atunci și persoanele cu care vei intra în contact sunt la fel. Pentru că „ei” sunt imaginile tale.

Tot prin autocercetare am descoperit și problema atașamentelor. Atunci când tu însuți ești atașat de ceva (poate fi un lucru, un job, familie, o casă, etc) atunci și persoanele cu care ești în contact au aceleași atașamente. Înainte de a cere cuiva să renunțe la un lucru, fii conștient dacă TU ești în stare! La fel de conștient să fii în cazul în care TU eziți, acest lucru se simte… așa că de cele mai multe ori primim alt rezultat decât cel scontat. Același rezultat se obține și când TU mai ai câte ceva de învățat… Toți mai avem ceva restanțe.

Există o legătură invizibilă între noi și sentimente. Ele formează acea lume interioară, „oglinda” noastră și, în același timp, „magnetul” cu care relaționăm în viață. L-aș putea denumi proiectorul filmului numit „viața noastră”. Acest film este întrerupt din când în când, de „atingerea îngerilor”. Ei vin atunci când te simți implinit… Îi lași să te atingă… În urma atingerii vei căpăta câteva lucruri care, cândva, ți se păreau inutile. Sau poate îți erau mai puțin cunoscute… lucruri citite doar prin cărți sau auzite din basme… Uneori, atingerea lor este atât de scurtă încât ți se pare că ai visat. După atingere, te trezești că ai căpătat darul de a visa, și totul, pornind doar la o „picătură de iubire”. Toți ne trezim din nou elevi, la o altă școală. Căci „îngerul” învață de la tine, iar tu, ești profesorul lui. Rolurile se pot schimba pe nesimțite, tu trecând în banca elevului, iar el la catedră. Atunci când v-ați dat unul altuia ce s-a putut și a fost nevoie, urmează „absolvirea”. Uneori despărțirea poate fi dureroasă… atunci ne închipuim că devenim posesorii unui „înger”. Atât i s-a permis lui să zboare! Te-a luat cu el, pe aripile lui… ai văzut acolo toate culorile curcubeului. Tu ești cel care decizi cu ce culoare să-ți desenezi viața… ai de unde alege! Culorile închise pe care le vedeai înainte sau ceea ce ai văzut în timpul zborului? Ai la dispoziție toate culorile! Și pe cele care te fac să te simți trist și pe cele care te fac să râzi…

Starea de „a trăi ca un om între oameni” înseamnă să „cunoști” toate culorile curcubeului. Le poți vedea în tine… În fiecare ceas, minut sau secundă, ai DREPTUL de a alege. Chiar dacă o atingere poate fi scurtă, ea lasă urme. Adu-ți aminte de zbor! Descrie tu, doar pentru tine, cu ce te pricepi mai bine, senzația. Prelungește-ți plăcerea pe care ai avut-o și, cu timpul, imaginea ta din oglindă va fi a unui om fericit. De ce? Doar pentru simplul fapt că o perioadă din viața lui A FOST ÎNVĂȚAT SĂ ZBOARE!

E doar o poveste, ca oricare alta. Poate fi povestea unui scriitor sau unui pictor. Poate fi povestea unui fotograf sau a unui poet, a unui balerin sau sculptor, mecanic, aviator, poștaș sau bucătar… Toți suntem creatorii unor povești…

Creatorul II

Se spune că timpul e cel care vindecă rănile… Minciună! Ei bine, și eu am crezut în astfel de baliverne. M-am înșelat atunci când am crezut în așa ceva. Căci odată cu timpul scurs, ceea ce numim „durere” s-a transformat în alt ceva, a căpătat alt sens. Pentru că, după ce am „adunat câțiva ani în plus”, pe fiecare picior în parte, un număr destul de rezonabil, începem să ne dăm seama și care a fost rostul acelei emoții care ne-a provocat durerea. Cel puțin așa ne-am învățat noi să o denumim…

Copii mici plâng… unii mai des, alții mai rar. Și eu am avut o perioadă când mi-am exasperat Mama prin scâncetele mele. Pe atunci, vocabularul meu era destul de mic, se limita doar la câteva cuvinte. Dar SIMȚEAM ceva care era străin de mine, și, ca un efect la o cauză doar de altcineva cunoscută, începeam să plâng. Mi-au trebuit ani de zile ca să înțeleg care a fost cauza scâncetului meu. Îmi amintesc de Mama și de încercările ei eșuate de a mă potoli. Singurul mod de a mă liniști era trimiterea cu forța la culcare… Și asta, doar după ce epuiza întreg repertoriul de posibile cauze ale plânsului meu. Întrebările de genul: „îți e foame?”, „îți e sete?”, „vrei la baie?” primeau același răspuns deja bine cunoscut. Scuturam capul de la stânga la dreapta cu putere și negam, abia auzit. Odată cu trecerea anilor, retragerea în somn a devenit o soluție aplicată din obișnuință. Chiar și când aveam dureri fizice, același tratament l-am aplicat. Uneori mă amăgeam că totul trece după ce mă trezesc… era doar o amânare. Am avut perioade din viață în care dormeam cam două ore pe zi sau, dimpotrivă, dormeam și cîte 16(!!!) ore.

Există o coardă invizibilă cu ochiul liber, care leagă copilul de mamă. Prin acest „cordon” copilul comunică cu părinții lui. Ei le transmit stările lor și, ca urmare, copilul „traduce” ceea ce i se transmite. Totul este transmisibil, chiar și gândurile cele mai ascunse. Copilul știe doar un singur lucru, cunoaște doar un singur limbaj: să iubească! Cine își închipuie că se poate păstra ceva bine pitit, se înșeală. Stările interioare se transmit încă înainte de naștere și chiar mai mult, încă înainte de concepție. Căci fiecare suflet își alege părinții… Orice supărare, motiv de stress pe care îl are mama, în general, poate lăsa urme adânci în sufletul copilului. Ba chiar mai mult, dacă are parte de violență- chiar dacă doar verbală- pe o perioadă mai lungă de timp, acest mod de comportament poate aduce daune serioase și fizicului copilului. De cele mai multe ori, astfel de „semne” se declanșează ori la naștere, ori la o perioadă destul de scurtă de timp de după. Semnele interioare, cele psihice, pot rămâne ascunse ani întregi. Pot fi scoase la iveală doar în urma unor evenimente care „întorc pe dos” viața persoanei respective.

Creatorul-I

Motto:

„Căci Eu te-am creat, după chipul și asemănarea mea…”

Atâta timp cât îți este greu să crezi în puterea lui ACUM, mereu și mereu te vei întoarce în trecut. De foarte multe ori, acel „a fost” îți produce o emoție puternică; de foarte multe ori primești răspunsul cel mai rapid chiar din partea propriului tău organism fizic. De ce? Pentru că EA– emoția- a lăsat urme adânci, iar urmele sunt la fel de vii și te vor „ajuta”, ori de câte ori au ocazia, să „ trăiești”. Ceea ce percepe omul ca fiind „durere” e doar una dintre urmele pe care le lasă o emoție. Cu cât te gândești mai mult, cu atât ea- durerea- devine mai vie și mai puternică. De multe ori se joacă cu tine, lăsându-te să crezi că totul a trecut. Curba evoluției, a instalării ei, s-a făcut pe o linie ascendentă doar dacă tu o lași să urce. Și, după ani sau chiar zeci de ani, ne trezim că ea există, doar că am uitat de ea.

Uneori, ea devine o parte din corpul nostru, ne învățăm cu ea, așa cum ne-am învățat cu mâinile, picioarele sau cu ochii noștrii. Acest nou organ are două tipuri de existență. Poate exista doar în cele două forme extreme ale existenței, așa cum o cunoaștem noi. Durerea poate fi „vie” sau „moartă”. Mai pot fi alte posibilități de a denumi aceste stări, depinde de capacitatea de cunoaștere a fiecăruia… Depinde de ce alegi! Poți fi un „mort-viu” sau un „treaz-viu”.

Am preferat să înlocuiesc cuvântul „mort” cu cel de „adormit”. O perioadă au avut și o culoare potrivită stării lor… Au adaptat culoarea gri, în diferite nuanțe. Triggerul, declanșatorul, poate fi atât de bine ascuns, încât ființa se amăgește că doar el știe de existența „bombei” din interior. Acest lucru poate fi găsit de o altă ființă, de o altă „atingere” a cuiva, și, din nou, această emoție pe care o percepem prin durere, revine din nou la viață, la fel de vie, de parcă timpul trecut se transformă din nou în prezent. Mai există și un alt mod de a camufla durerea. Omul s-a învățat cu ea, a acceptat-o ca pe ceva normal în viața lui, s-a învățat să simuleze fericirea. O astfel de stare s-ar putea numi și „resemnare”. Atunci, el, creatorul, devine actorul unei piese de teatru scrisă de el însuși. Ba chiar mai mult, își închipuie că toți au ales la fel… E greu să denumești și să scrii că o viață de om poate fi caracterizată doar prin „durere”. De multe ori, uităm de acele mici amănunte, de acele mici fragmente care ne-au luminat viața în loc să o întunece. Și, abia atunci cînd îți aduci aminte de ele, realizezi că TU ești cel care le-a creat. TU ești păpușarul, actorul, care a jucat și un alt rol… Deci… Dacă vrei să ai parte de lucruri frumoase, de amintiri care să te facă să râzi sau să zâmbești, învață să-ți faci tu însuți astfel de mici „cadouri”.

Se spune că timpul e cel care vindecă rănile… Minciună!

Yio de ophiucus

De ce

Mult timp m-am căutat printre imagini, cuvinte, poze… şi mai mult m-am căutat prin toate ramurile astrologiei…sau prin cărţi! Eram o fire raţională şi căutam răspunsuri la de ce-uri! Şi ce-am aflat… ştiam că pot vedea şi altfel dar că îmi era tare greu să mă găsesc pe mine… din cauză de ”ego”. E uşor să-i vezi pe alţii cînd ”tu” eşti altcineva. E şi mai uşor să găseşti soluţii pentru x, y, z cînd pentru tine este imposibil. Şi cine sunt cei care scriu? Sunt oameni ca şi mine, ca şi tine! Sunt oameni care şi-au pus în cuvinte tot ce au de spus la un moment dat. Atunci cînd au ajuns la o concluzie… cineva îl va citi şi va înţelege ce e dincolo de cuvinte. Îl va simţi pur şi simplu…. Ce rost are judecata? Doar din nevoia de a comunica?!? Mai bine tac… şi citesc în continuare…mai citeşte cineva?

Am vrut să învăţ… şi-am învăţat.

Mi-a spus un un înger să privesc toate sufletele cu care intru în contact direct ca pe oglinzile mele personale. Că ”eu” sunt cea care ”mă văd”. Aşa am învăţat ce înseamnă indulgenţa. Mi-a spus că toate imaginile pe care le văd sunt creaţia mea şi că eu le-am chemat la mine prin gînduri. La început am fost şocată… a zîmbit şi m-a îndemnat să mă joc cu gîndurile. Atîta doar… să fie gînduri ”bune” pentru că cele ”rele” se vor întoarce înapoi la mine. Şi m-am jucat! Mi-a spus să privesc soarele direct şi să-i primesc căldura… M-a învăţat să mîngîi cu sufletul tot ce pot cuprinde cu ochii şi cu mintea… M-a învăţat ce e candoarea, inocenţa, bunătatea sufletească şi să fac deosebiri… Mi-a spus cum să mă vindec singură. Că orice durere sau semn de indispoziţie sunt doar avertismente. M-a învăţat să citesc în mine şi să mă înţeleg. Mi-a spus să văd în mine o antenă care-şi împrăştie energia în Univers. L-am întrebat de unde am această putere şi a zîmbit… ”priveşte lumea în termeni de resurse! Orice poate fi hrana ta…depinde de ce îţi face bine! Tu ai hotărît că vrei altceva şi ai cerut… şi ţi s-a dat!”

Da,,, am cerut şi am primit un înger care comunică prin altfel de limbaj. Ştie să fie şi bun dar şi sever. A fi sever pentru el înseamnă de a da avertismente. Cum primesc eu astfel de avertismente e alegerea mea! Deci eu, acel simplu eu, poate decide dacă e vesel, supărat sau cu luare aminte.

Am peste un an de cînd am ales să învăţ. Şi-am învăţat și să tac… şi să citesc.

Ideea iniţială a acestui articol era simplă. Să pun un ”ton” vesel, simplu, uşor de citit şi de înţeles. Să fac nişte documentaţii şi (sau) referiri la nişte scriitori publicaţi şi consacraţi. Pot face şi asta… dar ei au deja.. iar costul cărţilor reale sunt încă destul de mari. Am preferat cărţile electronice pentru că aşa le-am găsit şi eu. Aşa am putut şi pot să dau mai departe! Un prieten de aici mi-a spus că are probleme cu găsirea lor după downloadare. L-am învăţat… orice se poate învăţa! Doar să vrei! Mai vrea cineva să citească şi altceva decît ştirile de prin ziare? Mai vrea cineva să fie om?

Acum trei ani am început să simt altfel. Acum doi ani am început să primesc răspunsuri. Acum un an m-am pornit la drum… la un altfel de drum… pe atunci credeam că ştiu totul, că cunosc totul…

Era doar Începutul!

O altă călătorie

Caut să-i dau o denumire acelui loc. Pentru cei care au avut cît de cît plăcerea citirii basmelor, e mai ușor. O să numesc acel loc ”Apa vie” sau ”Locul Tinereții fără bătrînețe”…

Există un loc ascuns vederii marii majorității ai locuitorilor Terrei de suprafață. Teoretic, el se află sub pământ. Seamănă mult cu suprafața… are Soare, plajă, izvoare de ape limpezi, vegetație și faună adecvată. Accesul la această lume e asigurat prin mai multe locuri de pe Pământ. M-am simțit onorată de invitație și am acceptat cu plăcere. La întrebarea mea despre locul respectiv unde am fost dusă, răspunsul a fost scurt. Pe locul respectiv se afla cîndva o clădire veche, ca o biserică sau o mânăstire. A fost dărâmată, pentru că ”strica aspectul”. Pe locul rămas liber s-au construit locuințe… așa s-a ajutat la așternerea ”pulberii uitării”. În subsolul acelei clădiri dărâmate si-a aflat odihna un ”om mare”. Un om care a fost considerat ca ”sfânt” sau ”domnitor” pe timpul vieții. Caut să dau o exprimare cît mai coerentă mesajului primit… pentru că răspunsurile le primesc atunci cînd întrebările sunt scurte, clare și… să le pot înțelege…

Oamenii erau ca aspect tineri, cei care mi-au arătat accesul. Din punct de vedere cronologic însă, mi-au spus că ei sunt mult mai ”bătrâni”. Vin periodic aici, ca să facă ”băi”. Nămolul de la suprafață e doar o mască. După ce treci ”dincolo” de nămolul aparent te trezești într-o altă lume. E ca și cum te-ai duce la plajă, undeva lângă un ocean sau mare. După ce te scalzi în acea apă te simți altfel… corpul îți devine mult mai elastic, pielea mult mai mătăsoasă. E bine să fii atent la exagerări… o întinerire mult prea rapidă poate duce la dezechilibre. Organele interne pot suferi, la fel ca și existența ta în lumea din care ai venit. Îți este permis să vii, să stai un pic și apoi să pleci… problemele pe care le aduc oamenii care vin acolo sunt, dacă pot spune așa, într-un fel sunt ”spălate”… ăsta e rostul ”apei”. Această ”apă”, prin natura ei, are nevoie să comunice. E vorba de un simplu schimb de energie. Și ei i se dă ”viață” în urma acestui schimb… în ultimul timp, însă, comunicările (schimburile) de acest tip au devenit din ce în ce mai rare. Numărul oamenilor care vin aici sunt din ce în ce mai puțini. Așa că și ea ”suferă”. A acumulat prea ”mult” din ceea ce poate da… singura soluție pe care a găsit-o e să deschidă mai multe căi de acces. Și-a rugat oamenii care încă mai știu de ea să caute alți oameni aproape ca ei. Să comunice prin diverse mijloace cu ei și să-i aducă la ea. Așa am ajuns și eu acolo.

Erau trei la număr călăuzele mele, doi bărbați și o femeie. I-am văzut trecînd ”dincolo”. Am văzut efectele după ieșirea la suprafață. Erau tot ei… dar altfel. Deși ”băile” erau regenerative, erau triști. Mi-au spus că apele s-au retras mult, mult de tot. Au încercat să comunice direct cu oamenii despre ”lumea” în care merg ei și au fost luați în rîs. Singura metodă care a dat cât de cât rezultate, a fost comunicarea telepatică. Mi-au mai spus că simpla prezență a lor în jurul oamenilor obișnuiți e benefică. Atîta pot să facă… să dea și ei din ce le-a fost dat. Cîțiva dintre ei au ales să moară din cauza asta. Și-au ales greșit oamenii cărora le dăruiesc… uneori cei care primesc devin prea lacomi și uită că, cel care dă… e tot un om… Îi auzeam discutând, ce e de făcut. Unul dintre ei, un bărbat, se uita mereu la mine. Stăteam deoparte pentru că simțeam că urmau să-mi comunice deciziile lor atunci cînd vor fi luate. Deocamdată, doar m-au adus cu ei să-mi arate. În funcție de comportamentul meu, mi se vor comunica mai multe.

Înainte de a trece ”dincolo” s-au dezbrăcat de hainele obișnuite pe care le purtau. Toate lucrurile lor erau adunate grămadă. La un moment dat am auzit un telefon mobil sunând. Bărbatul pomenit mai înainte s-a întors și mi-a spus că e pentru mine mesajul. Am luat telefonul în mînă și am răspuns… o voce supărată a început să mă certe. Motivele? Pângâresc cele ”sfinte”, calc unele reguli (stabilite de cine… și de ce?!?, etc) Atunci cînd a obosit să-și spună tot mesajul și să-ți tragă suflarea, am început să vorbesc. Inițial m-am supărat… apoi mi-am dat seama că e vorba de o altă încercare. Am vorbit pe un ton calm… i-am spus că e bine pentru el să coboare din ”clopotul de sticlă” în care s-a băgat pentru autoprotecție. Secretele pe care le ține cu atâta strășnicie și pe care le-a primit moștenire au devenit accesibile mai multor oameni. L-am simțit că s-a speriat un pic… poate e prima oară cînd cineva ripostează la mesajele lui de amenințare. Marea majoritate au clacat și au fugit. I-am mai spus că și el poate să meargă acolo dacă vrea. Oricine poate merge… tot ce e nevoie e o doză de curaj, acea nebunie pe care o au exploratorii sau inventatorii. Să crezi, pur și simplu.

A, da… și să iubești… mult, mult de tot… am spus asta după ce am închis telefonul. Am oftat… puțini sunt cei care sunt capabili să iubească fără condiții…

Scrisoare Către Un Prieten

 Noțiunea de prieten e destul de vagă pentru majoritatea sufletelor, iar o exprimare scrisă sau vorbită lungă ( scrisă sau vorbită), duce de cele mai multe ori, la pierderea mesajului. O exprimare greoaie, redundantă, „deraiază” mintea umană.

Experiența de a fi un elev destul de bun doar la anumite materii, mi-a ridicat destul de multe semne de întrebare. Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg de ce și, mai ales, de rolul jucat de profesor. Concluzia la care am ajuns e una destul de cunoscută pentru cei care și-au ales meserii legate de „predanie”.

Mintea umană, indiferent de vârstă, acordă atenție unui subiect maximum 15 minute. Apoi, volumul de informație depășește limita atenției și începe disiparea. Pentru cei care s-au jucat cu acuarele e mult mai ușor de înțeles,. este modul în care o pensulă se spală în apă.

Există o multitudine de citate din Biblie care au fost disecate de-a lungul timpului. Așa le mai place oamenilor să complice lucrurile! E cu neputință să fii prooroc în țara ta! E cu neputință și o risipă de timp din partea ta să vorbești despre unele lucruri, cum ar fi reîncarnarea, cu astfel de persoane care refuză să creadă așa ceva. Pentru ei, Ținutul Umbrelor, „Infernul”, ține mai mult de science fiction.

După „deschidere” am văzut și m-am văzut „Acasă”. Filmul „Nosso Lar” descrie oarecum asemănător ce înseamnă „Acasă”.

Lumea de acolo seamănă mult cu cele descrise. Este frumos să-ți revezi imaginile trăite, văzute și simțite, puse într-o ecranizare cinematografică.

Scenariul din film a fost un mesaj trimis de un suflet care trăiește în oraș. Ei bine, mai există familii care au ales să trăiască în afara zidurilor. Chiar dacă timpul trece altfel decât în lumea fizică, totuși el are o valoare și acolo. Datorită numărului foarte mare de suflete, zidurile au devenit insuficiente, ca și locurile de cazare. În momente de supraaglomerare se adună, se discută și se iau măsuri. Metodele de guvernare sunt altele decât cele de pe Pământ. Diferența e că acolo se iau deciziile având în vedere toți locuitorii!

Sunt suflete care și-au terminat numărul de reîncarnări și totuși se reîntorc. E cu totul altceva decît acel „sacrificiu de sine” mult discutat și ridicat în slăvi de modul de gândire, acționare, a multor oameni.

Există suflete care duc „vieți paralele”. Și-au ales un corp, o țară, o situație familială corespunzătoare și absolut necesară dezvoltării într-o anumită direcție. Această direcție a fost stabilită încă înainte de reîncarnare. De ce? Pentru că nevoile de sus sunt asemănătoare cu cele de jos. Multe suflete stau în Ținutul Umbrelor din cauza ignoranței.  Am să descriu mai încolo acest ținut…

Experiența „oglinzii” a fost destul de șocantă. Atunci cînd îți vezi imaginea mișcându-se altfel decît te miști tu, trupul e oarecum asemănător cu cel cu care te-ai născut și totuși atît de diferit! A fost și este o experiență frumoasă, cel puțin pentru mine. Am crezut că toți oamenii pot avea parte de astfel de experiențe… DAR VOR?

Tot timpul gîndim, tot timpul luăm decizii. Marea majoritate se gândesc doar la CUM SĂ O DUCĂ EI MAI BINE. Ei bine, am luat o altfel de cale…

Atunci cînd iei o decizie și acționezi ca atare, să pui pe răboj și pe cei care sunt afectați de decizie, sufletele lor, părerile lor, situațiile momentane. Asta înseamnă să te pui și pe tine pe cîntar. A te elimina pe tine e o greșeală. A te pune doar pe tine din nou e o greșeală.

Peste un număr de ani ajungi să constați că te-ai atașat de anumite lucruri. Atașamentele te aduc în situația de a executa lucruri care ție însuți îți displac să le faci. Vrei câteva exemple? Mi-ar lua mult timp… și totuși încerc să o fac. E vorba de funcționarea „creierului abdominal”, plăcerile pe care ți le oferă.

Fiindcă vorbeam tot de gând-acțiune, uneori elimini de pe cântar anumite suflete care au apărut în viața ta în astfel de momente. TU le-ai chemat la tine, ori ca să înveți ceva de la ele sau să-i înveți tu ceva. Totul se întîmplă cu un rost!

În lumea fizică lupta pentru putere este predominantă. Uneori, acest mod de comportament primitiv mă fac să-mi fie și rușine că m-am născut sub această formă…Câți oameni sunt capabili să ia decizii gândindu-se și la cei din jur? Atitudinea de leader, imaginea exterioară, se poate construi doar după ani de zile de educație și practică. Sunt absolut necesare amîndouă pentru a obține rezultate remarcabile de SUCCES.

Ținutul Umbrelor? Am cerut să fiu dusă și acolo… Ce-am văzut? Confetti, mașini ruginite, mormane de lucruri inutile. M-am uitat și la locuitorii de acolo. Le-am văzut ochii…

Să-ți explic ce înseamnă pentru mine „a vedea”, indiferent de lumea în care sunt. O fac cu măsură. Uneori devine periculoasă intensitatea cu care primești simțurile, emoțiile, altcuiva. Urmarea e că trupul tău de pe Pămînt începe să rezoneze și să simtă aceleași pofte și dorințe.

Mai am mult de învățat și despre dorințe. Încerc deocamdată să păstrez un echilibru între lumi. Sunt mult mai multe decât cele trei discutate aici. În cea de a patra am avut o vizită scurtă. Cauzal-ul există… E o lume a culorilor, fără formă fixă. Acolo am primit un mesaj… e vorba despre cele 10 porunci. Citește-le cu atenție!

Închei aici, deocamdată. S-au terminat cele 15 minute…

Obelix

Anul trecut am avut o discuţie cu o fiinţă. Meseriile pe care le-am practicat pentru asigurarea existenţei au făcut să am de-a face cu tot felul de personaje. Aşa am putut să aflu tare multe despre oameni, despre comportamentul lor, despre deciziile lor, cauze, şi, mai ales, despre efectele aplicării deciziilor respective. Viaţa asta asta este un profesor tare bun…

Cîndva, pe vremea cînd mai aveam accese de furie, uitam de multe. Aşa am ajuns doar să fiu un povestitor a celor întîlnite în viaţă, să evit să judec sau să vindec. Sau să dau sfaturi, deşi cuvintele mele sună de cele mai multe ori ca sfaturi. Eu spun poveşti reale şi atît. Motivul pentru care o fac e simplu… toate acele fiinţe cu care mă întîlnesc sunt „oglinzile mele”, iar posibilitatea de a fi fost aşa e destul de mare.

Să revin la Obelix, căci despre el am vrut să scriu de mai multe ori. Forma lui exterioară seamănă cu personajul cunoscut din desenele animate. Atunci cînd l-am văzut, raţionalul,  imediat a făcut conexiunea cu cele citite prin cărţi şi verificate atît pe mine, cît şi pe cei din jur… nemulţumiri interioare. Mereu căuta motive de a intra în vorbă. Ştiam ce mă aşteaptă. De multe ori am fost folosită pe post de psiholog sau preot fără plată de către cei din jur. Deci, o confesiune! Obelix are o vîrstă apreciabilă, peste 60 de ani. A fost căsătorit de două ori, are şi şase copii. E supărat pe toată lumea, inclusiv pe el. După ce a terminat de arătat cu degetul spre prima soţie, a doua, copii, medici, preoţi şi Dumnezeu, sistem, etc., a trecut la el. „Eu sunt singurul vinovat pentru cele întîmplate.” „Bineînţeles”, zic eu, „şi eu cu ce ţi-am greşit?”. Se uită la mine cu ochii mari… îi este greu să priceapă. Atunci încep să-i derulez cele povestite de el însuşi.

S-a născut din tată grec şi mamă finlandeză, în Germania, imediat după război. Şi-a iubit părinţii aşa cum au fost ei,  iar de la ei a învăţat multe. Obelix refuză să consume alcool. Motivul? Mama lui a fost alcoolică, deci de tînăr şi-a dat seama de efectele pe care le produce consumul de alcool. L-am întrebat dacă a stat de vorbă cu mama lui, să afle care a fost cauza. Mi-a spus că a încercat… era prea tîrziu pentru ea. S-a căsătorit de tînăr şi, normal, au început să apară copii. L-am întrebat de ce a făcut atît de mulţi. „Pentru că mi-a fost dragă!”. „Nene”, zic eu, „pe vremea aia erai verde, tînăr. Te-ai potrivit cu ea în multe. Puteai munci şi căra acasă. Ai omis, ca şi mine de multe ori, că maşinuţa noastră are o anumită capacitate. Deci, ţi-a plăcut să mănînci şi să faci sex. Erai tînăr şi crud la minte…”. A început să fiarbă, îl simt. Recunosc acea stare, pentru că am fost şi eu cîndva aşa. Am învăţat să fiu altfel între timp, pentru că sufletele oamenilor sunt ca nişte flori, tare delicate. Cîndva mi-a plăcut să înţep, să fiu cinică sau ironică şi am greşit. Aşa că îi zic în continuare… „Nene… eu sunt un om obişnuit. Deci am şi eu problemele mele la care caut soluţii. Viaţa asta a fost un profesor tare bun… şi mă doare şi acum de prostiile mele. Am dăruit prea multă dragoste acolo unde aşa ceva era mai puţin apreciat. În Biblie scrie ceva asemănător despre pilda mărgăritarelor. M-am ataşat de oameni mai mult decît de lucruri şi i-ar am greşit… pentru că orice fel de ataşament duce la pierderi. Dacă te ataşezi de material e foarte posibil să-ţi pierzi sufletul. Şi pentru că m-am ataşat de cei din jur am pierdut mult. Pe de altă parte am cîştigat multă experienţă. Aşa am învăţat să cunosc oamenii… e o şcoală dură viaţa asta. M-ai întrebat de ce sunt departe de ţară. Ei bine, m-am lăsat lovită şi doare bine de tot cînd te lovesc cei din familia ta. Îţi este greu să înţelegi anumite lucruri, pentru că şi eu îmi iubesc părinţii. În urmă cu cîtva timp mi-am cerut voie să-i văd şi am fost refuzată. Trebuia să mă aştept la aşa ceva. Şi ştii ceva? Oamenii se cunosc după fapte. Eu sunt capabilă să iert, ca om. Între timp mi-am dat seama că şi iertatul fără măsură duce la prostie. Acest lucru ţine tot de animalul din noi. Deci, la 40 de ani am aflat că acea parte din mine este egoul. Care e diferenţa dintre noi… e simplu. Eu am ales să iubesc în continuare. Mi-am dat seama că fac sunt altfel decît ceilalţi încă de mic copil. Omul e o structură fantastică, din punctul meu de vedere. Suntem şi animale şi, în acelaşi timp, în noi se află şi acea sămînţă de Creator. Ne facem viaţa după cum gîndim. Am fost atît de naivă şi poate că mai sunt în anumite puncte de vedere. În urma despărţirii de fostul soţ iar am greşit. Mi-am lăsat munca de aproape 20 de ani, un sistem de relaţii destul de solid… şi toate astea pentru că sufletul meu a vrut linişte. O am, cu costurile respective. Lovit se lasă doar egoul, nene… ştiu că adevărul doare şi din acest motiv ţi-am povestit toate astea. Te superi degeaba pe copii tăi. Te tratează exact cum te-ai tratat tu însuţi. Semănăm la tinereţe şi culegem după mult timp. Fiind principala sursă de venit în casă puţin ţi-a păsat de cei din jur. Te-am întrebat dacă comunicai cu cei din casă sau erai şeful cel mare. Hm… mîndria, nene. A fost bine să fii şef. Toată lumea vrea, dar cine e capabil să plătească preţul şefiei?!? ”

A tăcut Obelix un timp, apoi iar a deschis gura. A încercat să spună despre sufletul care a fost alături de el încă cîţiva ani… bîrfa asta…. am căutat să reduc timpul confesiunii. E timpul meu, la urma urmei! Deci, a doua este o femeie obişnuită, tare harnică. A mai făcut un copil cu ea, o fată. Avea atunci peste 50 de ani. L-am întrebat de ce a vrut încă un copil, cei cinci erau prea puţini? Pentru că a vrut-o, zice el. „Frumos, nene… şi tare frumoase sunt lucrurile pe care le vede la tine. Tu vezi cît suferă copilul ăsta? Eu am văzut şi am tăcut. Acum e rîndul meu să vorbesc aşa că taci şi ascultă. Mama aleargă toată ziua după pîinea zilnică, tu te vaiţi într-una. După ce ai muncit toată viaţa ca un sclav dăruindu-ţi timpul şi sănătatea altora, ai căzut în extrema cealaltă, cea a urii faţă de tine. Nemulţumirile se cunosc după un timp. E unul din motivele pentru care te-ai înbolnăvit. Ai vrut să te slujească cineva şi ai găsit punctul slab al femeii: copii. Deci, ai făcut copilul ăsta pentru că era singura posibilitate de a ţine pe lîngă tine o femeie. Eu citesc, vorbesc cu oamenii şi învăţ aproape tot timpul. Iar primii mei profesori au fost chiar părinţii mei. Apoi mai sunt poveştile, zicătorile… iar eu sunt Stan Păţitul. În proverbe există mereu cîte o sămînţă de adevăr. Uite, de exemplu, ce spune un proverb dintr-o altă ţară. Se spune că tatăl îşi sfătuieşte fiul la însurătoare cam aşa: Fiule, ţine minte! Femeia e o parte din tine. Dacă o tratezi cu brutalitate şi o oropseşti, ea te va părăsi. Dacă o ţii în palmă, ea te va înşela. E bine să păstrezi un echilibru între cele două. Ce zici, nene, de proverbul ăsta? Şi prima şi a doua te-au părăsit… şi un cîine dacă îl baţi mereu te părăseşte. Ce poţi face mai departe? Cere-ţi iertare, inclusiv de la tine şi de la cei din familia ta. E doar un pas, nene, e o cale lungă împăcarea cu sine. Şi tot în prin cărţile vechi găseşti şi vorbele astea: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”.

A tăcut Obelix. Din nou… A plecat cu capul în jos… de atunci mă ocoleşte. Ştiam, într-un fel, că aşa va fi…

Teachings from Venus

I loooove Venus! Yeap! I was there too… and I learn a lot of things from there.

Planeta Venus, ca să lumineze, are nevoie de un Soare… în lipsa lui devine ceva tern. O materie ”în ceaţă”! Concluzia mea e că toţi pămîntenii suntem, într-o măsură mai mare ori mai mică, urmaşii celor de pe Venus.  În general, au nişte forme de prezentare care ţin de ”frumos”. Aspect exterior plăcut, adoră artele, rîd frumos, se înbracă decent şi curat, le plac mirosurile delicate şi simple, consumă încet şi cu graţie. Asta e una din părţile care te atrag la venusieni… de cele mai multe ori chestiile astea strălucesc atît de tare încît te fac să orbeşti! Devii orb la nişte lucruri absolut banale, în aparenţă. Întîmpină greutăţi la muncile fizice, de exemplu. Le place să facă lucruri frumoase! Depun atît de multă energie pentru realizarea lor încît curăţenia, un lucru aparent şi necesar, devine o corvoadă. Deci… au nevoie lîngă ei de cineva care ştie să facă ”curăţenie”. Şi la propriu şi la figurat. Venusienii sunt creatorii, cei care au idei. Atunci cînd le atrage atenţia o idee îşi pun mintea lor creativă în funcţiune, creînd tot felul de scheme şi schemuţe. Pe unele, mai simple, le mai pun în aplicare singuri. Altele, mai dificile, le fac cu alţii. Pentru că mai au o calitate extratereştrii ăştia! Sunt atît de plăcuţi, de prietenoşi, încît tot timpul lor au pe cineva care să-i sprijine. Iar lucrul ăsta îl învaţă de mici… arta de a avea proprii lui sateliţi unde să se retragă atunci cînd sunt bombardaţi de tot felul de probleme… pardon, meteoriţi. O calitate destul de importantă e şi atragerea astea de sateliţi de la care primesc energie. Căci se hrănesc cu energie şi ei, ca şi orice formă din Univers. Iau energia, o prelucrează şi o înapoiază Universului sub o altă formă. Mda… sunt tare buni meseriaşi în domeniul ăsta. Oricine a avut parte în viaţa lui de aşa ceva. Ai intrat sub influenţa unui astfel de venusian, iar cînd ai ieşit de sub raza lui de acţiune… te trezeşti pe o altă planetă. La început eşti derutat… apoi cauţi soluţii, eventual explicaţii. Pe dinafară eşti tot tu, pe dinăuntru eşti altfel însă.

Să revin la Venus şi venusieni! Ei ştiu că mişcarea e secretul evoluţiei în Univers. Şi mai ştiu că orice stagnare, indiferent dacă e pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, îi face să moară. Pe interior! Au fost în aşa fel construiţi, încît nevoia lor de a străluci este fără limită. Puţin le pasă de ce lasă în urmă… foarte mult timp din existenţa lor. Ei sunt tot timpul în căutare de… surse de energie. Care să le fie dăruită de ”bună voie şi nesiliţi”… atunci cînd răpesc cu forţa energia altcuiva ştiu că sunt penalizaţi. Apar tot felul de defecţiuni în ei sau, în ce îi înconjoară. Ori ei adoră ”frumosul”, ”perfecţiunea”! Sursele lor de lumină sunt şi ele în mod plăcut alcătuite. Sunt sateliţi echilibraţi în general. Îşi au traseul lor cu care s-au învăţat iar viaţa lor e ca rimul tic-tac-ului de ceas. Ei văd, observă o perioadă satelitul şi caută… şi ce are de luat, pentru că are nevoie de acea energie! În general ei caută inocenţa, puritatea. La asta se pricep cel mai bine! Fiind ei însuşi nişte copii mai mari, tot cu altfel de lucruri caută să se înconjoare. Deci, dacă vrei să prinzi un venusian şi vrei să-l ai lîngă tine, fă-i un copil. Adoră copii! Vei reuşi o perioadă să-l ai lîngă tine. Apoi prezenţa lor va fi doar fizică… mental vor zbura. Aşa sunt ei… te bagă în ceaţa lor! Este imposibil doar să-i urăşti sau doar să-i iubeşti. Dezechilibrul lor interior te face pe tine însuţi să fii dezechilibrat. Pe dinafară aparenţele lor de persoane echilibrate sunt atît de înşelătoare! Au şi ei nevoile lor pentru a crea… liniştea de exemplu. Certurile le fac rău, ca şi despărţirile lacrimogene. Sunt actori buni şi ştiu să evite tot ce le-ar putea dăuna. Mai scot şi ei ”trăznete” din cînd în cînd dar sunt de perioadă scurtă. E prea multă energie consumată pentru a crea haos… le ajunge haosul lor interior.

M-am întrebat de ce au plecat venusienii de pe planeta lor. Am găsit mai multe răspunsuri. Au fost obligaţi să plece! S-au dezvoltat atît de mult, încît acumulările de energie le puneau propria lor existenţă în pericol. Au creat tot se putea crea, la nivelul lor de cunoaştere. Singura posibilitate de a evolua în alt sistem era ”predania”. Să caute o altă naţie, o altă planetă, pe care să se mute o perioadă şi să predea cunoştinţele lor. Blocarea lor era temporară… pe măsură ce îşi predau cunoaşterea, rînd pe rînd, plecau acolo unde aveau ceva de învăţat. E una din Legile Universului! Ei puteau preda doar celor care au un nivel de înţelegere mai mare… celor care au atins un anumit nivel de evoluţie. Din graba lor pentru a putea zbura în alte sisteme solare, uneori au mai greşit. S-au grăbit să predea învăţătura lor unor fiinţe primitive din unele puncte de vedere universale. Atunci o iau de la capăt cu căutarea. Sunt capabili de multe lucruri care ţin de latura ascunsă a fizicii terestre. Pot comunica telepatic folosindu-şi şi empatia din dotare.

Mă opresc deocamdată aici. Am fost pe Venus din curiozitate. Am înţeles doar o parte din cele predate. Asta e… only God is perfect!